Rinichiul, top-modelul organelor noastre interne sau O incursiune exhaustivă printre deja-vu-uri

„renal” este de când lumea un adjectiv.

Sensul de dicționar al acestuia face trimitere la rinichi și la universul nefritic, având ca etimon franțuzescu rénal și latinescul renalis, fiind uzitat în context medical pentru a descrie structuri sau afecțiuni ale rinichilor, precum „hil renal", „arteră renală", „infecție renală” sau "insuficiență renală" sau deserviri ale rinichilor precum „ceaiul renal”, amestecuri de plante medicinale precum pătrunjelul, coada calului, urzica, cozile de cireșe, mătasea de porumb sau merișorul, concepute pentru a susține sănătatea rinichilor și a tractului urinar. Aceste ceaiuri au, în general, proprietăți diuretice, antiinflamatorii și antiseptice, ajutând la eliminarea toxinelor și la prevenirea infecțiilor.. Paradoxal, mai există  o accepțiune a acestui adjectiv și ea se referă la forma rinichiului, exportată așa chiar și pentru a descrie mai bine o tăviță de uz medical: „tăviță renală” sau un bob de fasole „fasole tip rinichi sau fasolea kidney”. Adevărul e că nu ar trebui să ne mire, câtă vreme avem metafore cu alte organe anatomice, precum: „o țară sub formă de inimă” sau „copacii sunt plămânii pâmântului”. La falus treaba stă puțin periorativ, în sensul că, într-adevăr, se spune „un falus de om”, dar asta nu e chiar de bine. Mă refer la contextul „cutare e un falus de om” și nu la acela de „organul sexual al lui Terente este un falus de supraom”. Prin urmare, să ne bucurăm deocamdată de valențele lexicale ale rinichiului și să îl preaslăvim. În orice caz, să fii organ și să devii sursă de inspirație pentru denominări civile, spune multe despre calitățile tale fizice, altfel spus, nutresc convingerea că rinichiul este din această perspectivă fotomodelul organelor noastre interne.

Din punct de vedere medical, rinichii reprezintă organe vitale esențiale pentru supraviețuire, având un rol fundamental în filtrarea sângelui, eliminând deșeurile metabolice și excesul de lichide prin urină. Astfel, aceștia mențin echilibrul electroliților (sodiu, potasiu, calciu), reglează tensiunea arterială, produc hormoni pentru globulele roșii (eritropoietină) și activează vitamina D pentru sănătatea osoasă. Acesta este probabil și unul dintre motivele pentru care importanța rinichiului transcende sfera medicală, strălucind de-a dreptul într-un univers livresc. Iar dacă nu era suficient pentru a vă convinge că o lume fără de rinichi este o lume tristă, iată și altă valență a rinichilor.

Gastronomic vorbind, rinichii de porc sau de vițel reprezintă o delicatesă de la care nu mă dau niciodată în lături. Se prepară prin curățarea minuțioasă de grăsime, spălare (apoi ținere în lapte sau apă cu oțet 1-2 ore pentru a elimina mirosul), urmată de gătirea rapidă (3-5 minute) în tigaie. Gătiți în exces, rinichii devin cauciucați. Din rinichi se pot prepara mai multe delicatese cum ar fi:

Mâncarea de rinichi cu sos și ceapă: Rinichii se taie în două, se curăță de grăsimea interioară, se spală bine și se taie felii de 5-6 mm. Se călește ceapa măruntă în untură sau ulei, se adaugă o lingură de făină, apoi supă de carne, bulion sau boia. Feliile de rinichi se prăjesc separat la foc iute până se colorează, apoi se adaugă în sosul format. Eu adaug vin de Madeira, dar merge și un vin alb bun, după care îi mai țin câteva minute la foc mic.

Tocăniță de rinichi de porc (cu inimă): Rinichii și inimile se curăță și se lasă 10-15 minute în apă cu oțet. Se fierb în apă cu sare, apoi se scurg. Se rumenesc bucățile în ulei, se adaugă roșii tăiate, usturoi, piper boabe și foi de dafin. Se servește fierbinte, cu mămăliguță.

Rinichi de vițel în sos de muștar: Rinichii se taie bucăți și se sotează rapid. Se prepară un sos din muștar, smântână și puțin vin și se servesc adeseori alături de piure de cartofi.

Mai aproape de etimonul său latinesc, „renunculus”, sinonimul rinichiului, rărunchii  ocupă un loc foarte important în dimensiunea oral/ populară a poporului român. De exemplu, mă gândesc la două expresii importante: „a avea seu la rărunchi” = a fi om înstărit (precum grăsimea de pe burtă) și „a ofta din toți rărunchii” = a ofta din adâncul sufletului (de fapt din punctul nevralgic al distileriei purtând numele de „activitate renală”. În literatura română întâlnim deopotrivă ambele forme rinichi/rărunchi, cu specificarea că prima este mai des întâlnită în texte cu profil medical, în lucrări comice sau în orice caz cu potențial de neseriozitate, în rețete de bucate și nu în ultimul rând în traduceri.

Evident, vorbim despre rărunchii folosiți pentru rezonanța lor arhaică de la un Arghezi eminamente visceral în Psalmi, sau în orice caz, în orice altă descriere poetică a unei lupte interioare:

„Prin rărunchi și prin măruntaie

 Îmi trece o durere care nu-i a mea”  

sau potențând ideea de centru nodal și de pupitru de control al întregii noastre ființări:

„Fă-mă, Doamne, să încap

Între degete de fier...

Şi-n rărunchi mi-a intrat

Frica de tine.”

La poezia mistică a lui Vasile Voiculescu ne întâlnim cu aceeași imagine a rinichiului indispensabil, numai că geniul voiculescian reușește în același timp un triptic vizual al funcționalității anatomice din laboratorul doctorului Frankenstein, rărunchii reprezentând centrala, oasele osatura, sau structura de rezistență iar măduva, cum ar spune Saussure limbajul, sau în limbajul nostru comun: substanța, fluidul:

„Te caut în rărunchi, în oase, în măduvă

Te caut în somn, în trezie...”

La fel la Creangă avem rărunchii folosiți pentru a evidenția profunzimea, atât la un nivel fizic, ca indicator vizual, în Harap Alb de pildă „îngropat până la rărunchi”, cât și în sens figurat:

„Un flăcău din cei care pândeau după casă, mișcat până la rărunchi începu atunci a cânta încetișor, zicând: - Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i”

În ceea ce îl privește pe Labiș, aici rărunchii sunt folosiți cu definiția lor de dicționar, încă o dată pentru a scoate în prim plan arhaicul sacrificiu:

„De pe frigare tata scoate-n unghii

Inima căprioarei și rărunchii.”

Nu în ultimul rând folclorul nostru readuce dreptate și leagă așa cum trebuie anima sentimentală a românului de medicină și de simptomatologia litiazei sau a pielonefritelor, atunci când enunță:

 „Mă dor rărunchii de jale.”

Să ne ferească Ăl de Sus de pietrele la rinichi și de această atroce durere! În rest, să ne bucurăm atunci când Asclepios face casă bună cu Creangă, dar și cu Sanda Marin, aducând, prin condeiul semnatarului, pacea pe pământ!