Robert Coravu

Prietene, despre noi sunt atât de puține de spus de parcă am fi îmbrăcați cu ziare: sunt zile ale facerii, dureroase și scurte, când lumina se face sânge și curge, sunt zile când nu mai știi să

Tăcerea mea prelungă se scurge în pahare L-acest festin hieratic din mine se coboară Te-mbracă în mătăsuri de veche domnișoară Și-alături îți așterne, foșnind discret, o mare. Tăcerea mea

Azi-noapte am trecut iar Dunărea pe gheață cu chipurile ascunse sub masca de ceară a lunii. Vântul ne ieșea din piept regăsind în pustiu urletul lupilor. Pe malul celălalt am lăsat foc și

Ne trage gravitația căștile de cafea de la gură. Natură moartă cu scrumieră și țeste de piatră smulse din impertinența materiei. Nu, sălbaticii care cred că luna se află deasupra vârfurilor

imaginea lui Columb și Columb între simț și manifestare răstignit niciodată versurile nu vor fi la fel de frumoase ca presimțirea lor

Ochii bolnavi ai străzii văd doar oameni de hârtie, sângele și nu moartea, piesa fără actori. Nu știam că și mie îmi pot crește o mie de pleoape, că buzele mele vor învăța să vorbească

Incredibil cât de ușor se moare în coloanele din ziare. De la o vreme ea mă privește neliniștită, ea, singura întâmplare cu adevărat întâmplată, de la o vreme orgoliul meu suferă ca o vită

Văzut la TV, New York-ul e frumos. Dacă ai telecomandă, poți planta un ghețar lângă pâlcul de zgârie-nori învelindu-l în eșarfa femeii perfecte bolnave de ubicuitate. Dacă ai telecomandă, ești

după mult după la aceeași fereastră cu aceeași vedere sorbind aceeași cafea reîncălzită lăsat la voia întrebării cu un ISBN tatuat pe memorie (de unde vin și unde se duc greierii când se

lasă-mă să joc comedia înțelepciunii lasă-mă să-ți citesc e-mail-urile lângă cafeaua de dimineață lasă-mi așteptarea stare de grație confuză între pereții acestei clipe în care am regăsit

tatăl meu a împlinit 18 ani. de azi e major poate să facă ce vrea fără să-i mai țin eu socoteala anilor netrăiți fără să mai fie obligat să mă asculte azi îi voi da toate experiențele pe care

Îmi era sete și visam că beau. M-am trezit cu deșertul pe limbă și-am întins mâna după pahar. Am băut, m-am încruntat. \"Tu-ntrebi mereu de ce-i amară apa\", mi-a zis ea, și-am tăcut: noaptea

datorie e înșurubatul de becuri? datorie e înjurătura de mamă? împușc piticii calmi care se cațără pe fața mea și-mi tencuiesc ridurile încă schițez cu degetul semnături în grăsimea de pe

N-am să blestem în pântecul cerului valul când îl voi auzi că începe să sape, ci îi voi face cântec de leagăn: de mult ceva stă să se crape. Mai bine de o viață de ori penitent decât la

Despre tirania obiectelor care, înarmate cu unghiuri ascuțite, își taie drum pe retină: sunt zile în care îmi uit numele, intrus într-o casă străină mă trezesc în pat cu memoria

Această țigară mă fumează până la cotor în timp ce merg spre capătul acestei străzi cunoscute din acest oraș imposibil de identificat traversată din loc în loc de aceste plete cu adolescente

ca și cum ai scrie pe Titanic de la prova la pupa ba chiar specialiștii să descopere cuvinte căzute peste bord pentru care nu s-a găsit nici o urmă (ca la reconstituirea unei crime deși

Cu toate nălucile care mor Și soarta de pază la vămi, preacuminte, Cu liniștea păsării odihnindu-se-n zbor Din când în când evadăm din cuvinte. Nu-i lege de-ajuns, jurământ prea

Adolescența ne zace-n litanii și moartea prin locuri proclete. Pierdut-am la cărți Aquitanii, am dat pe țigări arbalete, fecioarele slabe în spete ne-așteaptă acasă cu anii. *** Un roman e

Înapoi cu un Ev Mediu. Ce lumină de-nceput peste ochii mei ai trupului tău. Și totuși, e o tristețe ca oricare alta, cu astăzi către mâine, cu secunde dospind în subteranele cetății. Poate o vom

Nu-mi plac hârtiile albe: doar amprente lăsate de duhul pădurii și utilajele de la fabrica de celuloză e ca și cum ai atinge o fecioară: carnea ei te înghite chemând la fel cum zăpada

Prea devreme am deschis ochii prea devreme ne-am ascuns în lumina unei luni construite crescând biserici pentru fiecare uitare blestemată să se surpe a doua zi. Ne regăsim din ce în ce mai

Lângă tine lumea e mică și coerentă. Nu mai văd că zăpezile miros a lup înghețat și uneori chiar cred în convertirea orgoliului și fricii din secundă la seninătatea risipitoare a creșterii