tatăl meu a împlinit 18 ani.
de azi e major
poate să facă ce vrea
fără să-i mai țin eu socoteala
anilor netrăiți
fără să mai fie obligat să mă asculte
azi îi voi da toate experiențele pe care
după
mult după
la aceeași fereastră
cu aceeași vedere
sorbind aceeași cafea reîncălzită
lăsat la voia întrebării
cu un ISBN tatuat pe memorie
(de unde vin
și unde se duc greierii
când se
Azi am mai făcut un pas. Încă știu de ce – sau poate încă știu să uit. Viața mai are acea consistență veselă, deșirată. Ce contează – iluzie sau somn cu ochii deschiși – ceva m-a purtat mai departe.
trăim în visul unui e-mail
jucăm ruleta rusească
pe țeavă cu întrebări amânate
țesem artistic
cu fir de păianjen
un previzibil preludiu
al suferinței
în acest oraș de hârtie
unde-am
Prin arterele orașului
curge sângele meu netransfuzat.
Prea puțini agenți la intersecții
pentru năvala globulelor cuprinse
de nebunia împreunării.
Prea puțină lumină
în orbitele goale
ale
față în față cu un curaj imaginar
spate în spate cu lașități neasumate
mă prefac că înot prin metaforă
râvnind la adâncul genunchilor tăi
mi-e frică să tai
cordonul ombilical
care mă ține
Despre tirania obiectelor
care, înarmate cu unghiuri ascuțite,
își taie drum pe retină:
sunt zile în care îmi uit numele,
intrus într-o casă străină
mă trezesc în pat cu memoria
Azi este o zi bună pentru destinul dumneavoastră. Nu pierdeți ocazia, îmbrăcați-l în haine la modă, scoateți-l la plimbare, prezentați-l prietenilor, introduceți-l în societate, dar mai ales nu-l
învăț chat language și mănânc langues de chat
cu toate că dragostea asta are pierderi pe rețea
văzând aceste slove
scurgându-se în canalul #love
zâmbesc cu două puncte cratimă
Prietene, despre noi sunt atât de puține de spus de parcă am fi îmbrăcați cu ziare: sunt zile ale facerii, dureroase și scurte, când lumina se face sânge și curge, sunt zile când nu mai știi să
Nu-mi plac hârtiile albe:
doar amprente lăsate de duhul pădurii
și utilajele de la fabrica de celuloză
e ca și cum ai atinge o fecioară:
carnea ei te înghite chemând
la fel cum zăpada
Adolescența ne zace-n litanii și moartea prin locuri proclete. Pierdut-am la cărți Aquitanii, am dat pe țigări arbalete, fecioarele slabe în spete ne-așteaptă acasă cu anii.
***
Un roman e
Ochii bolnavi ai străzii văd doar oameni de hârtie,
sângele și nu moartea, piesa fără actori.
Nu știam că și mie îmi pot crește o mie de pleoape,
că buzele mele vor învăța să vorbească
Și totuși
bolnav de toate leucemiile tristeții
alergând prin spitale cu acele-n venă
și medicul amabil
cu zâmbetul lui mirosind a plastic
și totuși mi se deschide gura ca la
ca și cum ai scrie
pe Titanic
de la prova la pupa
ba chiar specialiștii
să descopere
cuvinte căzute peste bord
pentru care nu s-a găsit
nici o urmă
(ca la reconstituirea unei crime
deși
lasă-mă să joc comedia înțelepciunii
lasă-mă să-ți citesc e-mail-urile
lângă cafeaua de dimineață
lasă-mi așteptarea
stare de grație confuză
între pereții acestei clipe
în care am regăsit
Văzut la TV, New York-ul e frumos.
Dacă ai telecomandă, poți planta
un ghețar lângă pâlcul de zgârie-nori
învelindu-l în eșarfa femeii perfecte
bolnave de ubicuitate.
Dacă ai telecomandă, ești
Ne trage gravitația căștile de cafea
de la gură. Natură moartă
cu scrumieră și țeste de piatră
smulse din impertinența materiei.
Nu, sălbaticii care cred
că luna se află deasupra vârfurilor
datorie e înșurubatul de becuri?
datorie e înjurătura de mamă?
împușc piticii calmi
care se cațără pe fața mea
și-mi tencuiesc ridurile
încă schițez cu degetul
semnături
în grăsimea de pe
Lucrurile stau cam așa:
te visezi noaptea deturnând tramvaie
doborând foișorul pazei din coastă
ziua fumezi și bei zațul cafelei de ieri
lăsând să ți se suie șinele pe spinare
cu speranța că și
Incredibil cât de ușor se moare în coloanele din ziare.
De la o vreme ea mă privește neliniștită,
ea, singura întâmplare cu adevărat întâmplată,
de la o vreme orgoliul meu suferă ca o vită
Înapoi cu un Ev Mediu.
Ce lumină de-nceput peste ochii mei ai trupului tău.
Și totuși, e o tristețe ca oricare alta,
cu astăzi către mâine, cu secunde
dospind în subteranele cetății.
Poate o vom
Lângă tine lumea e mică
și coerentă.
Nu mai văd
că zăpezile miros a lup înghețat
și uneori chiar cred
în convertirea orgoliului
și fricii din secundă
la seninătatea risipitoare
a creșterii