Robert Coravu

tatăl meu a împlinit 18 ani. de azi e major poate să facă ce vrea fără să-i mai țin eu socoteala anilor netrăiți fără să mai fie obligat să mă asculte azi îi voi da toate experiențele pe care

după mult după la aceeași fereastră cu aceeași vedere sorbind aceeași cafea reîncălzită lăsat la voia întrebării cu un ISBN tatuat pe memorie (de unde vin și unde se duc greierii când se

trăim în visul unui e-mail jucăm ruleta rusească pe țeavă cu întrebări amânate țesem artistic cu fir de păianjen un previzibil preludiu al suferinței în acest oraș de hârtie unde-am

Prin arterele orașului curge sângele meu netransfuzat. Prea puțini agenți la intersecții pentru năvala globulelor cuprinse de nebunia împreunării. Prea puțină lumină în orbitele goale ale

față în față cu un curaj imaginar spate în spate cu lașități neasumate mă prefac că înot prin metaforă râvnind la adâncul genunchilor tăi mi-e frică să tai cordonul ombilical care mă ține

Despre tirania obiectelor care, înarmate cu unghiuri ascuțite, își taie drum pe retină: sunt zile în care îmi uit numele, intrus într-o casă străină mă trezesc în pat cu memoria

Azi este o zi bună pentru destinul dumneavoastră. Nu pierdeți ocazia, îmbrăcați-l în haine la modă, scoateți-l la plimbare, prezentați-l prietenilor, introduceți-l în societate, dar mai ales nu-l

învăț chat language și mănânc langues de chat cu toate că dragostea asta are pierderi pe rețea văzând aceste slove scurgându-se în canalul #love zâmbesc cu două puncte cratimă

Prietene, despre noi sunt atât de puține de spus de parcă am fi îmbrăcați cu ziare: sunt zile ale facerii, dureroase și scurte, când lumina se face sânge și curge, sunt zile când nu mai știi să

Nu-mi plac hârtiile albe: doar amprente lăsate de duhul pădurii și utilajele de la fabrica de celuloză e ca și cum ai atinge o fecioară: carnea ei te înghite chemând la fel cum zăpada

Adolescența ne zace-n litanii și moartea prin locuri proclete. Pierdut-am la cărți Aquitanii, am dat pe țigări arbalete, fecioarele slabe în spete ne-așteaptă acasă cu anii. *** Un roman e

Ochii bolnavi ai străzii văd doar oameni de hârtie, sângele și nu moartea, piesa fără actori. Nu știam că și mie îmi pot crește o mie de pleoape, că buzele mele vor învăța să vorbească

Și totuși bolnav de toate leucemiile tristeții alergând prin spitale cu acele-n venă și medicul amabil cu zâmbetul lui mirosind a plastic și totuși mi se deschide gura ca la

imaginea lui Columb și Columb între simț și manifestare răstignit niciodată versurile nu vor fi la fel de frumoase ca presimțirea lor

ca și cum ai scrie pe Titanic de la prova la pupa ba chiar specialiștii să descopere cuvinte căzute peste bord pentru care nu s-a găsit nici o urmă (ca la reconstituirea unei crime deși

lasă-mă să joc comedia înțelepciunii lasă-mă să-ți citesc e-mail-urile lângă cafeaua de dimineață lasă-mi așteptarea stare de grație confuză între pereții acestei clipe în care am regăsit

Văzut la TV, New York-ul e frumos. Dacă ai telecomandă, poți planta un ghețar lângă pâlcul de zgârie-nori învelindu-l în eșarfa femeii perfecte bolnave de ubicuitate. Dacă ai telecomandă, ești

Ne trage gravitația căștile de cafea de la gură. Natură moartă cu scrumieră și țeste de piatră smulse din impertinența materiei. Nu, sălbaticii care cred că luna se află deasupra vârfurilor

datorie e înșurubatul de becuri? datorie e înjurătura de mamă? împușc piticii calmi care se cațără pe fața mea și-mi tencuiesc ridurile încă schițez cu degetul semnături în grăsimea de pe

Lucrurile stau cam așa: te visezi noaptea deturnând tramvaie doborând foișorul pazei din coastă ziua fumezi și bei zațul cafelei de ieri lăsând să ți se suie șinele pe spinare cu speranța că și

Incredibil cât de ușor se moare în coloanele din ziare. De la o vreme ea mă privește neliniștită, ea, singura întâmplare cu adevărat întâmplată, de la o vreme orgoliul meu suferă ca o vită

Înapoi cu un Ev Mediu. Ce lumină de-nceput peste ochii mei ai trupului tău. Și totuși, e o tristețe ca oricare alta, cu astăzi către mâine, cu secunde dospind în subteranele cetății. Poate o vom

Lângă tine lumea e mică și coerentă. Nu mai văd că zăpezile miros a lup înghețat și uneori chiar cred în convertirea orgoliului și fricii din secundă la seninătatea risipitoare a creșterii