retras

Mulțumesc și multă baftă tuturor participanților pe mai departe!

prima strofă mi se pare un pic prea căutată, apoi cred că oamenii se închinau rapid sau altfel, nu tare (sună cam nefericit, zic eu), dar spre final e binedetot. cu acele cuvinte care alunecă spre "marele absent" și finalul e chiar puternic. cred că titlul e un pic pleonastic...
finalul îmi place tare :)

imi place. l-am citit de mai multe ori ca sa imi dau seama cum comunica aceste imagini rupte una de cealaltă. si da, cred că este un liant invizibil puternic intre ele. cumva, textul are o structură dramaturgică coerentă, e aproape performativ. si asta datorită acelor spatii. pentru mine, ultimul vers este in plus. chiar dacă incheie frumos, cred că strică un pic din emotie. foarte fain!

un poem bun, imi place cum comunica textul cu melodia lui nick cave :)
imi place cum se schimba in final perspectiva "locuirii".

mie mi-a placut. pentru mine sunt suficiente detalii. as zice ca e si suficient d ebine construita bucata de mai sus. formal. cred ca mai personal de atat nu avea rost sa incercati sa scrieti. pentru ca e foarte personal si foarte emotionant.
vă recomand cu drag, desi cprobabil stiti deja despre ce e vorba din moment ce ati absolvit Psihologie, teoriile anti-psihiatrice ale lui R.D. Laing, Coooper sau Foucault. Care, intr-o mare masura urmeaza firul expunerii dumneavoastra, atingand atat probleme ca influenta familiei si ajungand la relatia de inegalitate dintre pacient si personalul din "spital", sau la boala psihica - mit

cu alte cuvinte, pentru mine e un text bun, puternic. tocmai pentru ca nu isi propune nimic altceva decat sa spuna cu sange rece, fara sa infloreasca. cu toate astea, pe alocuri e chiar poezie:

"Medicii spuneau că trebuie să socializez. Îmi amintesc vânzătorii ambulanți (nu toți țigani) și produsele lor. Și eu am cumpărat ceva odată sau am privit. Unii intrau chiar în clădire, îmi amintesc de unul care părea să se refere la mine ca la o prințesă, metaforă care mi-aduce în minte alte lucruri neplăcute, fiindcă totdeauna în viață ceilalți aveau grijă să îmi amintească trecutul întreg, tot drumul vieții. Când eram mică mamaia mă numea prințesa care nu are nimic, în limba germană prințesa de Habenicht, fiindcă ea lucrase, spunea, la o grădiniță bilingvă.
Chiar și infirmiera care spunea că eu sunt rea când am vomat m-a numit odată așa și apoi am văzut că s-a reprofilat, devenind vânzătoare de clătite dulci."

antonia, eu de la ultimele doua versuri as fi pornit. restul mi se pare, sincer, un pic fara rost. e doar o parere! ma bucur sa te recitesc,

raul

pe mine mă duce tare cu gândul la "steaua fără nume". de la început la final. și parcă simt nevoia să vină poezia cu ceva în plus, că sebastian a zis-o destul de bine. patetic, dar frumos. or, aici e un pic cam gol...

am citit acest text prima dată și mi s-a părut absolut superb, dar aveam ceva dubii legate de construcția "ideologică". nu înțelegeam unele lucruri. a doua oară am citit, am înțeles dar mi s-a părut că e prea mult balast în discurs, că e prea narativ. și a treia oară când am citit am observat că e încadrat la personale. și chiar dacă pentru mulți de aici acesată încadrare nu znseamnă foarte mult, cred că sunt unele texte care sunt cu adevărt personale și nu se vor neapărat poezie. asta e minunat, e sănătos. ei, cam asta simt și aici cumva. e un text bine scris, bine condus, un text în care - tocmai pentru că e o personală - nu deranejază că lucrurile sunt spuse la modul "universul corporatist" sau "tastând la laptopul de firmă".
într-un fel textul are un aer anarhist, dacă nu nu credeți că e prea mult, care îmi place tare de tot. înțelegând prin anarhism, sigur, pe lângă negarea puterii sau lupta împotriva corporatismului, fascismului, whatever, acel ceva ce îi face pe oameni să se accepte cu adevărat.
foarte frumos (și citit în această cheie ideologică) e acest pasaj"

"unde nimeni dar nimeni
nu iese în față să arunce cu piatra
și nu e nici durere nici întristare nici suspin
+ un zâmbet din acela (cu care te alegi
după un veac de literatură motivațională)"

și finalul care vine și îți taie respirația. chiar dacă e al dracului de previzibil. tocmai de-aia.

revin, promit


raul

frumos text, chiar dacă se folosește de niște imagini destul de puțin valorificate și lăsate în zona clișeului. (nisipul care se scurge între noi e cel mai bun exemplu).
totuși am comentat aici pentru că se simte că textul e foarte personal și asta e minunat,
dar și pentru că m-am simțit foarte apropiat de el. pentru că înțeleg și eu gările așa de multe ori. e un poem extrem de trist și puternic, e spus cu o voce liniștită care în toată tristețea găsește speranță. îmi place, mai trec.

raul

ba eu cred că era chiar mai bine "culorile neamului" :) tocmai pentru că marchează insatisfac'ia sau revolta. pentru că e mai puternic. Sau chiar mai mult decât "culorile neamului". Mi se pare că ar fi un contrapunct exrem de binevenit. Altfel, "Tricolorul", zic și eu, nu își atinge scopul dacă asta urmăreați.

o seară frumoasă,

raul

m-a atras titlul,
dar în contextul în care e folosit nu îmi place, mi se pare că strică frumusețea unui poem minunat. îmi place mult cum curge, ca drumul ăla care ba e râu ba e autostradă cu 6 benzi. Te păcălește, te ia cu el, te impresionează și nu te lasă să te plictisești. Mi se pare un poem foarte bun, serios. Îmi place și aerul de vin vechi, chiar dacă pe alocuri discursul e puțin cabotin. Sau poate tocmai de-aia. Felicitări!


Sângele era subțire, de pasăre,
se aprindea ca un filament
sau ca o dâră de melc
până la inima înrobită.



o seară frumoasă!

desi titlul trimite mai degraba la automatism, blazare, etc. am simtit in text si o latura foarte umana, exact cum spunea mai sus ottilia ardeleanu. imi place faptul ca textul poate fi citit, din cauza asta, in doua feluri. sau ca robotizarea e vazuta de sus, totusi, cu un ochi foarte personal. dar daca ar fi dupa mine as insista doar pe partea umana. Asta ar insemna din start un alt titlu, care parca asa cum e acum prea da verdicte urate. exista, in acea primire in brate si in acea intelegere prin semne ceva care e peste robot si chiar peste om. Si cred ca acolo e adevarul. simt ca e unt ext foarte personal si cred ca s-ar putea miza mai mult pe latura asta. imi place pentru ca e construit bine, desi cred ca se putea zice mai mult de atat. imi place pentru ca este un limbaj destul de invechit care se simte si ca asta se impleteste bine cu tipul de taiere si cu lucrurile spuse. in fine, cred ca e un text bun care merita remarcat.
felicitari!

revin ca sa inchei: mi se pare mult prea cuminte. tipul asta de expresie permite sa te joci foarte mult cu ce spui. tipul asta de poezie in forma fixa, in care servesti cate o idee pe fiecare vers si scoti si rima mi se pare ca e cumva naiv. ca ritmul ala interior si puternic sa fie resimtit, forma nu trebuie sa subordoneze atat de radical continutul. or, la tine, cam asta se simte.

de exemplu aici:

stăpân pe ape: nu zâmbesc. tălpile-mi vor pământ.
aș sta și-aici, în barcă doar, de-ai coborî prin gând.

problema e la "tălpile-mi", accentul cade nefericit pe prima silabă. cred că ar merge un cuvânt unde accentul să cadă pe a doua. poate "torpile" :)) e adevărat, asta e singura care mă deranjează tare la nivel de ritmicitate.

apoi
mai sunt probleme de conținut care nu mă conving (vocea si metafora mi se par invechite si fade, sorry. inca de la inceput: marea noptii, toată visarea si calitatea de a fi visător care dă startul, tronurile, anii care trec, cum vâslim prin anii care trec). na, poate exagerez si pur si simplu nu e stilul meu si gata.
oricum, ai poezii mai bune, asta e cert.

te salut.


ps: am citit si cu voce tare, nu m-a convins, oricum.

din atmosfera din "de ce fierbe copilul in mamaliga".
am mai vazut asta la dumenavoastra.
se impleteste frumos tragismul cu un discurs filtrat de un ochi de copil maturizat parca prea repede.dar totusi un ochi sincer de copil;
am simtit asta ( cu exceptia a doua versuri: "himere sub patul memoriei" - aici mi se pare oricum explicativ si "mă întoarce prin ceață spre mine" - mi se pare un pic sters...) si am spus wow!

(ps. nu comentez des, dar de citit o fac. si imi place mult de fiecare dată.)


raul

din atmosfera din "de ce fierbe copilul in mamaliga".
am mai vazut asta la dumenavoastra.
se impleteste frumos tragismul cu un discurs filtrat de un ochi de copil maturizat parca prea repede.dar totusi un ochi sincer de copil;
am simtit asta ( cu exceptia a doua versuri: "himere sub patul memoriei" - aici mi se pare oricum explicativ si "mă întoarce prin ceață spre mine" - mi se pare un pic sters...) si am spus wow!

(ps. nu comentez des, dar de citit o fac. si imi place mult de fiecare dată.)


raul

imi place ca incerci, ca experimentezi. dar aici nu cred ca a iesit prea bine.
in primul rand pentru ca sunt multe probleme de prozodie (rima: gand-pamant; plisc - vis, etc) si de masura, de ritm.
ar fi fost mai interesant sa incerci cu o prozodie mult mai subtila, mai interiorizata.
dincolo de asta, limbajul si metafora rateaza un pic. e prea pretentios, prea sententios.

oircum, salut experimentul.


raul

știi ceva?
mi-am cumpărat o cămașă nouă
colorată
pentru că m-am născut
într-un an nou
plin de zâmbete
mi-am golit rucsacul de cămășile vechi
erau prea grele
prea impregnate cu miros


până aici cred că stă cât de cât în picioare, dar apoi nu îmi place deloc...
în fine, nu vreau să fiu rău, am comentat pentru că voiam să zic doar faptul că asta cu "Prima zi a restului de viață" e atââât de folosită încât irită...e super-clișeic (ca fapt divers, chiar dacă a fost resemantizat și răsutilizat în o mie de feluri, dictonul pornește dintr-un centru de reabilitare pentru dependenții de droguri de prin anii 60).
sper ca nu supara trecerea mea.


un an nou bun si plin de inspiratie!
raul

cu alte cuvinte tot ce vedem e nimic si doar restul conteaza, nu? un fel de poem religios :) e un gand care merita dezvoltat intr-un poem, cred eu.

literatura română duce lipsă rău de tot de astfel de texte, sociale, atât de clar exprimate. am mai citit in paginile voastre, ale epigramistilor, tot felul de mici dar incisivi pumni in gura Puterii. dar pana acum nu am mai citit ceva atat de compelt. mi se pare bine ca totul e tratat cu umor, sau că e pus intr-un frame umoristic. poate că ar fi nevoie si de ceva mai dur, un pic mai des. oricum, salut acest demers si tin acest poem la loc sigur pentru tot anul. e greu sa urezi chestii de gen "an nou fericit" in contextul social despre care vorbim, lucrurile par tot mai urâte. asa ca urarea de mai sus are meritul de a impăca pe toată lumea. felicitări si...un an nou...decent măcar. :)

raul