Iepurele lui Flaubert

Flaubert avea un iepure. De fapt o iepuroaică nubilă, cu blana pufoasă, de nuanța scorțișoarei genuine, ceyloneze. Maturin, băiatul grădinarului, care-i plivea morcovii, o botezase Emma, cu doi de „M”. O privea cu jind, în timp ce-i îndesa sub boticul roz cotoare fragede de varză:” ce terină gustoasă ar ieși din măruntaiele ei”... Gustave era furios. Scria asiduu, asudînd abundent, perle mici de transpirație îi broboneau chelia incipientă, încadrată cu meșe de păr mătăsoase, cîrlionțate, la romanul său cu madam Bovary. „Emma c’est moi”, ofta el, înmuindu-și pana în călimara grea din bronz patinat cu modele antice înfățișînd „boschetul lui Ciprys”. Scria cîte un cuvînt pe noapte, cizelîndu-și cu greu povestea. I-ar fi plăcut să scrie despre corsari, dame perverse cu corsaje de mătase, odalisce și baiadere, sau să-nsăileze fastuos din pană orgii, violuri, orori, legături incestuoase, să-și exhibe nerușinarea ca un casanova provincial, sau măcar un nas îndrăzneț asortat la o barbă de conquistador hrăpăreț. Toate astea îi treceau fumigînd pe lîngă tîmple, în timp ce o privea gînditor pe Emma care producea căcăreze brune, lucioase, risipite cu grație pe dușumeaua cotețului ei de celibatară. Degeaba își ținea manuscrisele sub cheie, departe de privirile indiscrete, misterul ermetic al imaginației sale fusese spulberat de un puștan roșcovan, frust și semianalfabet. Drept răzbunare, plănui s-o repudieze pe iepuroaică ori să-și compromită eroina. Cînd scăpa din coteț, Emma îi rodea papucii din molton prăzuliu. Degeaba o ușuia menajera, madam Cruchard, cu mătura, din bucătărie în vestibul, din vestibul în biroul de lucru, din birou înapoi în vestibul, Emma reușea, pofticioasă, să roadă obiectele personale ale lui Flaubert: galoșii, bretelele preferate, umbrela, bastonul de trestie cu măciulie de argint, etuiul pentru pipe, cordonul halatului de mătase ecru, ba chiar și izmenele de flanel gri pe care le purta în serile răcoroase de vară. Dacă i-ar fi ros și fesul cartaginez cu pampon roșu, Gustave ar fi comandat doamnei Cruchard, la cină, o friptură de iepure „a la midi”, cu mult cimbru și sos béarnez de usturoi. Deocamdată se mulțumea să o condamne la castitate forțată și să-i facă educația sentimentală, principii pe care ea, rozătoare galeșă și neobrăzată nu le pricepea defel. Într-o seară de august tîrziu, cam după recoltarea coacăzelor, Flaubert stă posac în camera sa de lucru, în fața biroului decorat cu inserții din carne roșcată de palisandru.. N-are chef de melancolia maladivă a Emmei Bovary. Recitește pe sărite pagini din jurnalele sale de călătorie: * „ Vineri 2 martie, Latfeh Case de lut, mlaștini, pîlcuri de palmieri. În fața noastră o cîmpie foarte verde, cu brazde de pămînt negru, locuri de-abia ieșite de sub apă, care se desprind și contrastează cu verdele uniform ca niște pete de cerneală de China. Mă-nchin ție, pămînt negru al Egiptului, te invoc, o Isis... Sîmbătă 3 Giseh Abu-el-Hul, părintele spaimei, Sfinxul. Nisip. Piramide.Totul e cenușiu și învăluit într-un roz puternic; cerul este de-un albastru fără pată, vulturii se rotesc plutind încet în jurul vîrfului Piramidelor... Joi 14 , Fayum Mănăstire. Cafeneaua „ Favorisca”. Doi nemți în redingotă mirosind a rachiu. Un ienicer, Saba-Rahil, un omuleț vioi, ne aduce pahare cu acadele. Seara vorbim despre sfîntul Augustin, despre Arie și Atanasie. Băiatul ienicerului ne aduce, cu multă grație, ciubuce. Ca să-și ispășească păcatele, călugării îi porunceau, drept penitență să le măture chiliile cu limba. Îmi petrec noaptea scărpinîndu-mă și ascultînd urletul cîinilor. Miercuri 21, Manfalut Bazarurile miros a cafea și a lemn de santal. Dăm la o cotitură neașteptată a unei străzi de cartierul almeelor. Strada se înconvoaie ușor; case de lut cenușiu, nu mai înalte de patru picioare. La stînga, cum cobori spre Nil, un palmier. Cer albastru. Femeile stau în fața ușii pe rogojine...veșminte în culori deschise, îmbrăcate unele peste altele , fluturînd în vîntul cald; negrese în rochii albastre, galben viu, trandafirii, roșii, contrastînd cu nuanța pielii; șiraguri de piaștrii atîrnă pînă la pămînt, obraji crestați în lung cu un cuțit înroșit în foc, de obicei cîte trei tăieturi pe fiecare obraz.. Vineri 14, Seik-Abadeh Ruine de marmură, o baie arabă. Niște beduini ne oferă nimicuri. O fetiță roșcată, cu fruntea mare, cu ochi frumoși, cu nasul ușor turtit și nările palpitînde. Altă copilă, brună cu un profil drept, sprîncene minunate, buze subțiri.Ce fantezie magnifică, ce tablou încîntător, dar unde o fi pictorul care să o surprindă! Duminică 16, Menieh Nisip, ruine, călugării copți vin să ne ceară bacșiș...” Gustave adoarme în fotoliul cu fundul de pluș umed de transpirație. Emma ronțăie sîrguincioasă paginile în care madam Bovary se dăruiește pentru prima dată amantului. Fluturi cu aripi de șofran se lovesc de sticla lămpii. Madam Cruchard sforăie pe un scăunel în bucătărie. Visează un sufleu de napi dulci, înăbușiți în mult unt. Un firicel de salivă i se prelinge pe bărbia dolofană și picură vîscos pe gulerul din olandină apretată. Cînd e trează îi pute gura și mestecă pastile de mosc, ca să-și împrospăteze respirația. Înaintea ei, cheile casei erau pe mîna Toinettei, o fată cu obrajii în văpăi, grasă și vorbăreață. Flaubert, sensibil la odori, temîndu-se de curent și de gripe, a concediat-o pentru că îi miroseau mereu axilele a varză alterată. Maturin, în podul casei, culcat pe o saltea foșnitoare de paie, se masturbează frenetic, păstrînd pe retină imaginea Emei Pointu, o fetișcană nurlie, slujnica parohului, pe care a surprins-o rugîndu-se goală , învăluită doar în răsuflarea nopții. Dincolo de chioșcul de la Croisset, pe craca unui platan, o strigă buhăie languros și lugubru. Emma a murit într-o altă toamnă, la vîrsta de cinci ani, în urma unei indigestii cu pastile de mosc sau tulpini crude de anason. Cel puțin așa a bănuit madam Cruchard, gustînd atentă, cu vîrful unei furculițe, din cărnița puternic aromată. A gătit-o flambată la frigare, cu garnitură de trufe și sparanghel în sos olandez, dar friptura nu a fost comestibilă, avea savoarea unei cizme de călărie îmbibată în eau de russie. Venise doctorul Achille la cină, fiindcă Gustave acuza inflamarea unei amigdale, sau febră denga. Era pe vremea cînd terminase corecturile la Salammbo. Flaubert avusese un iepure, mai exact o iepuroaică. Aurore Dudevant, înainte de a purta pantaloni, avea un drăgălaș caniche alb, cîrlionțat și tare ghiduș. Nu-l chema Chopin, nici Alfred, nici Eugéne, ori Prosper. De fapt nu-l chema nimeni, dar poate ea ar fi vrut să-l strige Honoré. Mai tîrziu cînd a devenit George Sand, a primit în dar un barzoi. N-a îndrăznit să-l boteze Gustave, Flaubert era cast și foarte suspicios și se temea de curent, chiar în zilele caniculare de vară. Picasso se atașase de un ogar afgan, pe nume Kazbeh, care a trăit mult și pe care l-a înmormîntat cu mare pompă. Dali purta un furnicar în lesă, pe care-l plimba peste tot unde se ducea. Evlya Celebi călărea o cămilă mehari, de culoarea sării, care călca distanța de la Adrianopole la Timișoara într-o săptămînă. În cabina sa de teatru, Sarah Bernardt ținea un șoricel alb, care alerga neobosit pe o roată, deși era șchiop. În portretul făcut de Nadar, ea seamănă cu o berberă tînără și misterioasă. Camille Claudel avea o pisică gri-albăstruie. Isabelle Adjani are ochi albaștri. Eu nu am niciun animal de companie. ________________________________ * Gustave Flaubert, Jurnal de călătorie pe Nil , 1849-1850