Jurnal
Mori de vînt în Bangladesh
pastișă după \"Castele-n Spania\" de M. C. Nicu
3 min lectură·
Mediu
E frig, ninge, cu pene de îngeri, cade polei lucios ca bucile obrajilor de cupidoni, iar s-au așternut aeroglisoarele pe trotuare și nu pot să nu constat criza cernută ca și chiciura peste calotele noastre glaciale, sau ar trebui să spun glaciare, acum cînd inversiunea polilor e aproape, și pe apocalipsa, eclipsa și elipsa existenței ne învîrtim ca o mouche vert d’espagne beată de soare, pe panglica, nu a unei tenii abisale, ci pe cea de Moebius postulată.
Doamnelor, feminine în chintensența voastră anatomică, ce litere pure îmi iasă din timpane! Scriu și frisonez fiindcă afurisita de iarnă mă privește dintre găurile asfaltului, astă-vară ignoram avertismentele venite din EuroAsia, sărăcia de cicloane avortate-n pîntecul meridian lichid și conchid: aerul devine superflu în caniculă, iar băile de praf ale vrăbiilor dogmatice au efecte benefice asupra tenului.
Limba mi se lungește, ajung cu papilele din Labrador pînă-n Myanmar, ling palimpeste cu gust de căpșuni și mă limitez la acreala diacriticelor neghioabe, ca pînă acum.
Subtilitatea auzului nu stă-n lanțul ondulator armonico-dezarmonic dintre timpan, scăriță și nicovală, ignorînd senzațiile venite prin trompa lui Eustache din străfundurile uleioase ale unei langue d’ oil apriorică, ci din pipăirea lobilor gingași ca gelatina de fructe, voluta neionică a coloanei sonore, apendice roz al pavilioanelor, sub care doamne cu malakof sorb tea și molfăie cookies. E calin mersul acesta pe bicicletă, cînd în pulberea sepia a dangherotipurilor de gen deslușesc avertismente macabre și-atunci cum să vă zic, se vor învîrti mori de vînt în Bangladesh. Și chiar în Madhya-Pradesh, sau în Bihar spre crupele nude ale catrenelor lui Tagore. Amorul de-o clipă ce se-nfiripă între mine și cititor!
Unchiul Elias stă lîngă ghizdul puțului și spală picăturile ce picură goale din ciutură. Mercur greu pe policarii lui obosiți de mînuirea trăznetelor. Mercurialul aptitudinilor lui de-o viață. De ce spală picăturile cu abur divin e la mintea cocoșului ce rîcîie în ogradă, ca să le așezăm luminoase în bibliotecă, printre frunze de verbină și gîndurile de Hanuka. Atunci cînd sacrifica-vom vițelul cel gras, cu îngăduința lui Brueghel cel Bătrîn, se va putea întoarce și fiul risipitor acasă.
Toate tăcerile sunt răspunsuri fără întrebări, asta e de cînd Gog și Magog s-au dat creștet în creștet pe pampasul imaginației noastre, fără să se aleagă decît cu niște colosale cucuie peripatetice. Aristotel, lingîndu-și degetele unse de ostropel, mi se pare mai plauzibil decît analiștii socio-economici de astăzi.
„Ai observat, mă întrebă unchiul, că de cînd s-au rărit uraganele, luna nu mai apune în același pătrat? Uită-te atentă pe lîngă subsuoara palmierului lui Robinson și-o să vezi că umbra coarnelor ei are un contur enigmatic, ca o seceră a Demetrei culegînd spic cu spic, speachurile radiotelevizate!”
Tac și mă preling dalistic pe lîngă arătătorul mare de la ceas.
„ Da, exact acolo, unde cîntai tu microsioane și spuneai că ai văzut cum ninge cu anaconde! Mătușă-ta nu te-a crezut, te-a trimis chiar la un consult ginecologic, de parcă Pasteur poate pasteuriza vise!!
Stau și aud, ritmul valului în nervi...mareea mă aplaudă și mă întreb: de unde știa el unde începe și se termină alunecarea mea prin tubulatura calină a poemelor? Poate că acolo, în azimutul clipei, totuși introspecțiile nu-s chiar aerosoli de amintiri!
082.999
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- rechesan gheorghe
- Tip
- Jurnal
- Cuvinte
- 532
- Citire
- 3 min
- Actualizat
Cum sa citezi
rechesan gheorghe. “Mori de vînt în Bangladesh.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/rechesan-gheorghe/jurnal/13914974/mori-de-vint-in-bangladeshComentarii (8)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
RG
și pentru mine Dana, mai ales că textul(personal din pdv al controversei)e o pastișare!Ai citit originalul?
0
DDEra normala/omeneste/cinstit/elegant/barbateste... sa apara si textul original, nu-i asa???
Castele-n Spania
autor: Maria Cecilia Nicu
E cald, plouă, fulgeră în draci, s-au așezat norii peste noi ca pacostea aia de probleme din care încercăm să ieșim și oricât ne-am strădui n-avem șanse, toate, tot ansamblul ăsta la-ndemâna fiecăruia și pe cate îl denumim convențional, vezi bine, viață, ne pălește ca un baseball bat mânuit anapoda și verticalitatea bipedă devine un chin din care nu știm cum dracu să ieșim, mă rog, să ne reeducăm s-o reînsușim.
Domnule, ce inepții poate scoate omul pe gură, mă rog, pe hârtie, pe Kb, mă înțelegi, numai pentru că cerul se uită la noi cu ochiul ăla înfuriat de păcătoșeniile verii la care, evident, se aliază așa pentru conformitate, bogăția asta de lacuri puse pe răsfăț estival; apele trebuie că devin prea grele sub arșiță și atunci ni le trimit cadou, ce vrei, toată lumea zice că băile de aburi sunt terapeutice.
Aha! Și atunci creierul se conformează, se încinge, se lăbărțează, se lăfăie, se lălăie se efortează să emită ceva idei ceea ce, vezi bine, e total idiotic; cam așa ca ideile mele acum.
Parșivenia înțelegerii este confruntarea, privirea directă, “în ochi”, examinarea atentă e mai totdeauna nocivă, analiticul dezvăluie și, poate invariabil, ceea ce e nud nu e și aspectuos, așa un fel de fată bătrână care se fâțâie vicios într-o oglinda din care preia imagini virtuale, cele directe sperie și atunci mai bine lipsă, sau și mai bine, “castele-n Spania”, valoarea lor e relativă așa ca adevărul descoperit într-un moment neprielnic : stai pe see-saw și oricât te-ai strădui nu poți decide în care parte să suspenzi balanța.
Ǎl bătrân ședea pe scăunelul pe care îl folosise cândva ca să potrivească potcoavele cailor, se cam descleiaseră picioarele scurte, butucănoase ca ale fetii lui Izmană- zicea a bătrână- se cam scobise blana pe care a stat toată sumedenia aia de ani și poate de aia era așa confortabil, oricum, scăunelul îi era scula cea mai la-ndemână, îl muta ușor fără să se ridice realmente de pe el, cărămizile le stivuia cu grijă pe măsură ce le disloca, ritualul curățirii lor o scotea din sărite pe a bătrână care trebuia să calce împrejur și numai de asta n-avea ea timp, n-avea ea timp cam pentru nimic dacă-mi aduc aminte bine, se repezea în toate direcțiile cu sau fără treabă și timpul trecea insesizabil, încărunțise înainte de vreme -zicea ea - și ăl bătrân îi arunca privirea aia goală ca tăcerile pe care ea nu le-a știut niciodată, gura și picioarele i se mișcau continuu și probabil de aia uitase să numere sau nu uitase, numai n-avusese timp s-o facă, altfel ar fi înțeles că șaptezeci și cât o mai fi fost, de ani nu-s de colea, timpul s-a strâns în ei, n-a trecut pe lângă….
De ce trebuia să reașeze cărămizile alea în fiecare an era misterul vieții ei, nu le călcau decât ei, potcoavele cailor le-ar fi ros, desigur, dar caii nu mai erau demult, copiii veneau la Paști și la Crăciun, nici popa nu venea decât odată pe an la Bobotează și cam ăsta ar fi fost tot traficul, iernile nu mai erau ca cele de altadătă, zapadă puțină, ghiață nici vorbă așa că al bătrân trebuie că-și cam pierduse mințile sau poate nu tocmai!?
Vremea întrebărilor fără răspuns, asta e, imposibilitatea confruntării directe, asta e, vremea tăcerilor în care stivuim, punem la păstrare, asta e, vremea solilogului, asta e!
“Dacă ești atentă, zicea ăl bătrân, ai să vezi că soarele nu mai răsare chiar de su’ gorunul lui Costandin, ăla de mai e înca în picioare pe coasta Cornățălului, a trecut cumva mai la vale și tu crezi că știu de ce? Toate balivernele spuse de oameni au așa susurul izvorului de sub salcia Uței, aia de te-ai băgat tu în scorbura-i ca să nu pună mumă-ta a bătrână boata pe tine când ai văzut iguanele căzând, ți-aduci aminte? ……sigur că-ți aduci aminte, tot așa îți sticleau ochii și când mi-ai spus de ele, și mumă-ta s-a speriat că înveți numai prostii la școala aia…….abia se aude, clipocește așa în neștire, e cam așa, oamenii cred că toate câte le ies pe gură au greutate, trebuie cântărite, vezi-ți de treabă, se risipesc în vânt ca baloanele de săpun, sclipesc o clipă și mor și, pe urmă, am eu un gând pe care trebuie să ți-l spun așa ca să nu uiți : de unde știu eu așa de precis pe unde răsărea cândva și pe unde răsare acu’ soarele?
Sigur că nu știu! Baliverne!”
Castele-n Spania
autor: Maria Cecilia Nicu
E cald, plouă, fulgeră în draci, s-au așezat norii peste noi ca pacostea aia de probleme din care încercăm să ieșim și oricât ne-am strădui n-avem șanse, toate, tot ansamblul ăsta la-ndemâna fiecăruia și pe cate îl denumim convențional, vezi bine, viață, ne pălește ca un baseball bat mânuit anapoda și verticalitatea bipedă devine un chin din care nu știm cum dracu să ieșim, mă rog, să ne reeducăm s-o reînsușim.
Domnule, ce inepții poate scoate omul pe gură, mă rog, pe hârtie, pe Kb, mă înțelegi, numai pentru că cerul se uită la noi cu ochiul ăla înfuriat de păcătoșeniile verii la care, evident, se aliază așa pentru conformitate, bogăția asta de lacuri puse pe răsfăț estival; apele trebuie că devin prea grele sub arșiță și atunci ni le trimit cadou, ce vrei, toată lumea zice că băile de aburi sunt terapeutice.
Aha! Și atunci creierul se conformează, se încinge, se lăbărțează, se lăfăie, se lălăie se efortează să emită ceva idei ceea ce, vezi bine, e total idiotic; cam așa ca ideile mele acum.
Parșivenia înțelegerii este confruntarea, privirea directă, “în ochi”, examinarea atentă e mai totdeauna nocivă, analiticul dezvăluie și, poate invariabil, ceea ce e nud nu e și aspectuos, așa un fel de fată bătrână care se fâțâie vicios într-o oglinda din care preia imagini virtuale, cele directe sperie și atunci mai bine lipsă, sau și mai bine, “castele-n Spania”, valoarea lor e relativă așa ca adevărul descoperit într-un moment neprielnic : stai pe see-saw și oricât te-ai strădui nu poți decide în care parte să suspenzi balanța.
Ǎl bătrân ședea pe scăunelul pe care îl folosise cândva ca să potrivească potcoavele cailor, se cam descleiaseră picioarele scurte, butucănoase ca ale fetii lui Izmană- zicea a bătrână- se cam scobise blana pe care a stat toată sumedenia aia de ani și poate de aia era așa confortabil, oricum, scăunelul îi era scula cea mai la-ndemână, îl muta ușor fără să se ridice realmente de pe el, cărămizile le stivuia cu grijă pe măsură ce le disloca, ritualul curățirii lor o scotea din sărite pe a bătrână care trebuia să calce împrejur și numai de asta n-avea ea timp, n-avea ea timp cam pentru nimic dacă-mi aduc aminte bine, se repezea în toate direcțiile cu sau fără treabă și timpul trecea insesizabil, încărunțise înainte de vreme -zicea ea - și ăl bătrân îi arunca privirea aia goală ca tăcerile pe care ea nu le-a știut niciodată, gura și picioarele i se mișcau continuu și probabil de aia uitase să numere sau nu uitase, numai n-avusese timp s-o facă, altfel ar fi înțeles că șaptezeci și cât o mai fi fost, de ani nu-s de colea, timpul s-a strâns în ei, n-a trecut pe lângă….
De ce trebuia să reașeze cărămizile alea în fiecare an era misterul vieții ei, nu le călcau decât ei, potcoavele cailor le-ar fi ros, desigur, dar caii nu mai erau demult, copiii veneau la Paști și la Crăciun, nici popa nu venea decât odată pe an la Bobotează și cam ăsta ar fi fost tot traficul, iernile nu mai erau ca cele de altadătă, zapadă puțină, ghiață nici vorbă așa că al bătrân trebuie că-și cam pierduse mințile sau poate nu tocmai!?
Vremea întrebărilor fără răspuns, asta e, imposibilitatea confruntării directe, asta e, vremea tăcerilor în care stivuim, punem la păstrare, asta e, vremea solilogului, asta e!
“Dacă ești atentă, zicea ăl bătrân, ai să vezi că soarele nu mai răsare chiar de su’ gorunul lui Costandin, ăla de mai e înca în picioare pe coasta Cornățălului, a trecut cumva mai la vale și tu crezi că știu de ce? Toate balivernele spuse de oameni au așa susurul izvorului de sub salcia Uței, aia de te-ai băgat tu în scorbura-i ca să nu pună mumă-ta a bătrână boata pe tine când ai văzut iguanele căzând, ți-aduci aminte? ……sigur că-ți aduci aminte, tot așa îți sticleau ochii și când mi-ai spus de ele, și mumă-ta s-a speriat că înveți numai prostii la școala aia…….abia se aude, clipocește așa în neștire, e cam așa, oamenii cred că toate câte le ies pe gură au greutate, trebuie cântărite, vezi-ți de treabă, se risipesc în vânt ca baloanele de săpun, sclipesc o clipă și mor și, pe urmă, am eu un gând pe care trebuie să ți-l spun așa ca să nu uiți : de unde știu eu așa de precis pe unde răsărea cândva și pe unde răsare acu’ soarele?
Sigur că nu știu! Baliverne!”
0
RG
Se putea să nu faci matale, în stilu-ți caracteristic doblinez, pipilică pe orice text de-al meu? Onorat amice că citești...bărbătește, elegant, cinstit?!
0
DDam vrut sa spun ca textul autorului pastisat(copiat) merita aceasta stea, nu tu cel care ai produs variatiuni pe o corda artificiala! hai noroc si cat de multe stelute... ei, se apropie sarbatorile de iarna! o zi buna.
PS
\"pipi\" , este ce ai produs prin inductie! ai pastisat cu obraznicie acest text muncit de o scriitoare demna! o noapete adanca!
PS
\"pipi\" , este ce ai produs prin inductie! ai pastisat cu obraznicie acest text muncit de o scriitoare demna! o noapete adanca!
0
RG
Observ o oarecare dificultate în articularea consoanelor din exprimarea ta.O fi de la irish scotch ori de la invidia veleitară atașată? \"Noapete\" e o licență liricoidă ca și aceea din \"puse picior deasupra piciorului\"?
0
DDeu vorbeam despre compunerea ta cu proptele, extensii,etc, etc... nu ce face \"maiestrul\" in ograda! hai pa!!!
0
RG
Nu cred că am vîrsta arterelor tale fleșcăite(alea lirice firește)dar nici liricoșenia-ta nu bagi de seamă ceva: ești invidios și chitit pe aparențe
Sper ca pe viitor să-mi ocolești extensiile dacă doar de atîta cîrcoteală falsă ești capabil!
Sper ca pe viitor să-mi ocolești extensiile dacă doar de atîta cîrcoteală falsă ești capabil!
0
proza ta are capacitatea de a se aseza pana si intr-un spatiu minuscul, pastrandu-si insa nealterate valentele: aceeasi expresivitate si cursivitate a frazei, acelasi gust al reflectiei, deci nu vorbim doar de forma ci dimpotriva, intai de fond, aceleasi imagini delicate vizuale care intregesc tabloul interior al sufletului dispus la reflectie.
\"de unde si unde incepe si se termina alunecarea prin tubulatura calina a poemelor?\"..
indraznesc sa raspund: panglica trebuie ca e din matase si unii oameni stiu sa lege cu ea pana si aerul de sub aripa..
Linea