Sufletul și-a montat timpane. Perfectibil și veșnicie

Un luminos poem, încriptat în versul scurt (care este, de altfel, o marcă proprie a poetului, deși unele dintre poezii ar beneficia de cursivitatea unui vers mai lung și de neîntreruperea firului logic al frazelor), în care am găsit memorabile aceaste două fragmente, pline de surpriză:
"sufletul
care și-a montat
timpane
pentru a auzi
vibrațiile
sinelui
sonoritățile
emoțiilor
strigătele
eurilor"
și
"...în loc
să ating
perfectibilul
pătrund
într-un labirint imens
pe care nu-l
pot traversa
mă gândesc intens
la o soluție
însă aceasta
nu are aderență
la gândire"
Schemele cognitive se transformă în acest spațiu supravital pe care autorul îl accesează, de aceea "soluțiile nu au aderență la gândire"... chiar dacă instrumentele sunt albe ("profunzimi", "timpane", "adevăr", "pas sideral"), se pare că abordarea unui algoritm ("Sufletul și-a legat timpanele", apoi "mă apropii de perfectibil inserând profunzimi", apoi "simulacrele obstacolelor în număr ce crește progresiv pe care le distrug cu laserul adevărurilor", apoi "îmi folosesc pasul sideral cu care pășesc de la o stea la alta și trec peste genune") se dovedește inadecvată pentru a ajunge la înțelesuri prea înalte pentru acest tip de strategie, astfel că poetul apelează, în momentul în care este răvășit de imprevizibila imagine a imensului labirint, la strategii euristice, abandonându-se ulterior veșniciei clipei și lăsând soluțiile să incubeze... am avut imaginea unui incubator pe care autorul îl descoperă în propriul creier și... mi-a plăcut.