Nu știu și știu 9,10,11,12

Omul dacă nu știe ce vrea de la el însuși își rătăcește vocația într-un echivoc existențial, își încețoșează conștiența și odată cu ea își deformează senzorialul și senzitivitățile. Omul dacă nu înțelege viața, realitatea, fenomenele, evoluția și estetica, nu se înțelege pe sine însuși, iar toate sinele sale sunt proiectate de forța centrifugă a dezabuzării înspre periferiile ființării care resping superioritatea pe care o profanează cu troglodit, gregar și avorton. Omul care se scrijelește pe frontispiciul vieții cu nu știu își sparge caleidoscopul percepției simetrice și armonioase a vieții și realității, își casează sinele și spiritul și mentalul său absoarbe hibridul, surogatul și substanța involutivă a lui nu știu și tot ce știe este evacuat în neant. Nu știu amestecă transparența cu opacitatea, ignoranța cu inconștiența, surogatul cu superficialitatea, falsitatea cu suprafața și din acest amestec apare un hibrid de natură inferioară și substanța hibridului umple golurile din spațiile limitrofe ființării și îl îndepărtează pe om de noblețe, gentilețe și înnobilare apropiindu-l de promiscuitate, fetid, scabros și josnic. Nu știu dă angoase, anxietăți și aprehensiuni sarcinilor profesionale și obstacolelor existențiale, căci cel care îl urmează pe nu știu în toate este impotent la incumbări și la piedici și potent la lene, delăsare, sinecură, erori și elucubrații. Știu și-a anexat perfectibilul pe care l-a aplicat tuturor ipostazelor ființiale, căci perfectibilul este creator de superlative în artă, viață, calități și vocații. Știu sondează subconștientul, conștientul și supraconștientul pentru a înțelege mecanismele supranaturalului care este un extra, meta, super și giga natural în care nu încap viziunea, dimensiunile, sensurile și eshatologia. Știu are nevoie de spații de mare cuprindere pentru a accesa imanența, esența, esotericul și exotericul din cunoaștere care pe un anumit nivel evolutiv se transformă în meta-cunoaștere. Știu face din zile, întâmplări și activități forme multiple de cunoaștere, iar erudiția nu este altceva decât un știu amplificat și diversificat. Nu știu deviază imperfectibilul înspre un imposibil care anihilează responsabilitățile, creativitatea, vocația, competiția și soluțiile la problemele care capătă dimensiuni deformate și înfricoșătoare de dezastre ființiale. Involuția înaintează invers alimentată de non-energia lui nu știu și cu cât se multiplică și se mărește nu știu, cu atât prostia se cronicizează și generalizează, iar omul nu mai poate ieși niciodată din aria lui nu știu. Adicția față de nu știu elimină din mental orice fărâmă de inteligență, iar prostul încărcat până la refuz cu nu știu percepe altfel realitatea, mai grosier, mai rudimentar, mai simplist, mai subiectiv și mai pervertitor.