Logicul și ilogicul 3,4. Neîncrederea 1

Logicul când este persuasiv elaborează raționamente formând dialectica, care are însă impurități de adevăruri false creând fisuri în dialectică. Din acest motiv dialectica unui om logic nu poate fi încadrată într-o paradigmă, logicul are similarități cu raționalitatea și cu luciditatea, manifestă idiosincrazii la ireal, ilogic, iluzii și artificial, pe care le consideră non-sensuri, care nu au ce căuta în viață și în realitate. Logicul este încărcat cu verosimilitate și veridicitate și acestea îi conferă autenticitate, genuin și forță persuasivă. Minciuna e ilogică, fiindcă pervertește omul care o folosește, în miezul ei s-ar putea afla interesul meschin, dorința insidioasă de a ieși în evidență printr-un simulacru manevrat de minciună și motivația perfidă de a mistifica adevărul, pe care-l pune într-o lumină nefavorabilă. În schimb, adevărul convertește, logica lui se impune firilor conduse de dreptate, pe când ilogicul atrage nedreptatea de partea lui, care îl orientează pe omul vulnerabil înspre necinste. Neîncrederea face din scepticism un pesimism incurabil, și este respinsă de firile vesele, care sunt caracterizate de încredere în ele însele și în oameni. Neîncrederea creează un complex de inferioritate pe care îl poartă ca un stigmat oamenii neîncrezători, de care succesul se îndepărtează pe zi ce trece și în schimb nereușitele ajung în proximitatea lor. Neîncrederea ne face prevăzători și circumspecți, caracteristicile ei se aseamănă cumva cu trăsăturile realismului, însă are și o latură negativă, mânjește cu negru nuanțele iridescente ale vieții.