Suferința 4,5,6

Suferința se credea o entitate pozitivă până s-a ciocnit de sinele spiritului, și și-a văzut rănile din care supurau negativitățile. Pe pielea suferinței au crescut excrescențe pe care le-a răzuit cu briciul. Când suferința râde, omul plânge, când suferința se simte bine, omul se simte rău. Am căutat să grefez pe suferință substanța beneficului, însă suferința și-a depus secrețiile imunde în ea, și apoi a defrișat o altă zonă corporală. Suferința nu poate avea decât semnificația defectului, este o eroare a constituției umane de care omul nu se poate debarasa, iar ambianța în care se manifestă suferința este sinistră, grotescă și maladivă. Suferința este o boală în stare latentă, care poate izbucni devastator, de aceea e bine să-i reducem aria, ostracizând-o într-o zonă de carantină, și se impune să-i găsim antidotul. Unii cred că suferința este consubstanțială cu iadul. Suferința nu este un simulacru a cărui aparență insidioasă să ne facă ipohondri, nu este o iluzie generată de morbiditate, este o disfuncționalitate reală a cărei anomalie provoacă dezechilibre și dezarmonii, țipătul ei e disonant. Suferința contribuie la calvarul vieții, și are rolul principal în scenariul la care au contribuit, printre alții, nefericirea, decepțiile, deziluziile și dezamăgirile, căci dorința suferinței este de a înlătura entitățile pozitive și a conduce omul. Simt suferința cum se zvârcolește, căci ea este într-o permanentă luptă cu sănătatea sprijinită de forța imanenței.