Suferința 1,2,3

Când suferința îmi dă cu tifla, mă consideră ignar și prost, și pe la periferii debil, tont și nătâng, când mi-a îngurgitat toate emoțiile, afectele, o parte din gânduri și câteva euri, și a devenit obeză, întinzându-se deasupra abdomenului; când suferința făcea băi de smoală încinsă în bolgii, aducându-și aminte de originea ei (s-a născut în infern); când suferința a trimis fericirea în neant, și vrea să conducă corpul după doctrine demonice, atunci clamez adevărul pentru a-i demonstra anomaliile și absurdul din care este construită. Am tăiat ghearele suferinței, pentru a nu mai scormoni prin imanență, pe chelie i-am pus o perucă pentru a nu mai arăta dizgrațios, diform, grotesc, i-am făcut baie, însă jegul tot nu a dispărut, i-am pus ochelari, fiindcă confunda omul bun cu omul rău și ignarul cu inteligentul, și am trimis-o în lume, a făcut o gașcă cu nefericirea, deziluzia și dezamăgirea, și a spart magazinul care vindea fericiri diferite la bucată. Gașca a fost prinsă și izolată într-un hiatus înconjurat cu sârmă electrificată. Imaginația a făcut din suferință o entitate ciudată, stranie, sinistră, și aceasta nu putea să meargă pe stradă fiindcă oamenii aruncau cu pietre în ea. Suferința s-a travestit într-un om cu stare, însă mergând lăsa în urmă dâre fetide, ca o amprentă a suferinței. Oamenii au recunoscut-o, iar suferința a fugit și s-a inserat între două gânduri turmentate, le-a atins și gândurile au început să urle. Boala a adoptat suferința, și de atunci boala și suferința sunt de nedespărțit.