Razvan Dragoi

În primul rând, mulțumesc!
Am intrat în conflict cu eternitatea, cu absolutul și cu întotdeauna și sunt obligat să vând de toate pentru a pune de-o parte fonduri de război, chiar dacă nu am cum să-l câștig, fiind pe veci amorezat de absolut, dar trebuie să încerc. Eroic.Zadarnic.Tragicomic.Setea de absolut nu pot să o potolesc decât în lipsa cuvintelor.

Așa că vând pe-un zâmbet -și nu e preț puțin nici de plătit, nici de primit.

Mulțumesc!

R.

Uneori, sunt mai vii cei care pleacă, decât o parte dintre cei care rămân.
Luana avea viață cât să răpună zece cancere. Era o lumină.
Noi rămânem cu amintiri, cu regrete, cu scrisoarea absolut emotionantă a fiului ei, cu site-ul dat de domnul Albu (mulțumesc!) și cu acest poem minunat. Mulțumesc pentru el, Anni!

Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Nu mă așteptam ca personala asta să trezească vreo reacție și vă mulțumesc mult! De fapt, este doar o notă pe un frigider în care-mi țin ascunse emoții, eșecuri, ratări,idei și, uneori, foarte rar, speranțe. Frigiderul cumulează timpu.
Multumesc din suflet pentru că ați evaluat această scriere absolut fără vreo pretenție literară serioasă.

Incep, bineinteles, prin a va multumi din suflet pentru apreciere.
In ce priveste Raiul, da, am fost acolo si da, nu mai sunt. Am fost acolo unde dualitatea se termina, timpul devine infinit si totul este Unul suprem.
E trist sa fi trait in Rai, findca stii cum e si atunci nimic nu te mai poate satisfsce pe deplin, e ca un dulce blestem.Dupa ce vezi cumm arata absolutul, sa te imbeti cu farame lustrute de relativ sperand ca poti reface din ele raiul de odiioara e absurd si aproape comic.
An fost cu adevarat in Rai. Dar Raiul e doar pentru cei care raman, niciodata pentru cei care pleaca.
Inca o data, multumesc

Textul ăsta l-am scris azi-dimineață și -o fi, n-o fi clișeu- s-a scris singurel. N-am știut exact nici cum o să fie, nici despre ce anume, nici dacă o să-mi iasă ceva inteligibil...În ultima vreme nu doar scrierile, ci și viața îmi sunt guvernate de o lipsă de control, nu e ceva studiat, așa se întâmplă, pur și simplu.
Mulțumesc că l-ai citit și mă bucur mult că ți-a plăcut.

Da, se așterne praful peste iubiri, timpul își scoate colții și îi înfige în mințile masculilor, în celulita femeilor, aruncă cu griji peste firea omenească, urlă trivialități cu talent de ventriloc, face morală și are o supapă de filtrare a sensurilor. Ce rămâne sunt frustrări, nostalgii, deviații religioase și pilule.
Dar ăsta e doar un mod de a privi lucrurile.
Celălalt este să iei realitatea de mână, să-i zâmbești, să o privești în față și ceea ce urmează nu mai contează dacă va fi reținut ca:
\"I\'ll love you forever!\" sau \"Good bye, Norma Jean!\"

Bună și bine ai venit, credeam că ai rămas de multă vreme en France!
Acum, că o spui, văd că s-ar putea să fie ceva legat de fronturile deschise cu subiectul religios, e drept, însă conflictul e nestructurat și nu știu sigur dacă se poate numi front, căutare sau, pur-și-simplu, amețeală religioasă.
Textul în sine s-a vrut a fi laic, dar îmi dau seamă că, dată fiind natura \"spațiului verde\" erau puține șanse să fie total \"lumesc\".A fost un experiment textul ăsta, pentru că s-a scris el, eu l-am vrut întâi serios, apoi scris din perspectiva unui copil și, la final, am lăsat degetele și tastatura să-și facă treaba lor, concediind temporar mintea.

Noemi, în primul rând, mulțumesc pentru comentariu!
În al doilea rând, ai văzut mult în spatele personajului meu.
L-am lăsat pe Paul să vorbească pentru cei care pot să asculte tăcerile unui personaj. Tu ai putut și îți mulțumesc, încă o dată, pentru asta!

...
atât.

Trei puncte, uneori, pot marca pentru veșnicie un text. Alteori, o viață. Abruptă concluzie-rezumat; ambele cuvinte imi provoaca brusc o reactie spasmodica; am oroare de concluzie si mi-e groaza de rezumat.
Restul e offtopic.

Punctul culminant nu exista, cu adevarat. In cate vieti exista, de fapt unul? In cate morti? Poate trebuie un alt nivel de constienta pentru gradarea curgerii actiunii spre un final, trecand printr-un moment dramatic in care tensiunile se dezlantuie.Cred tot mai putin in puncte culminante si cu atat mai mult intr-un sfarsit.

Dar imi insusesc critica. Poate e sec. Si iti multumesc pentru faptul ca m-ai facut sa vad asta: finalul ratat si sec.

Daca ai sa primesti cu adevarat ca in fiecare zi e un inceput si ca, asa cum spune un proverb al desserturilor, \"ora cea mai intunecata e cea de dinaintea rasaritului de soare\" ai sa vezi ca ingerii nu se sperie si ca nu esti niciodata singura.
Sa nu taci!

Recunosc, am exagerat un pic dramatismul coborandu-le varsta, dar in anii aceia, maturitatea -inclusiv cea de expresie de sine- avea alt centru de greutate, fetele se maritau frecvent la 16 ani, baietii munceau de pe la 11 ani...Dar da, am exagerat putin, intentionat.
Multumesc frumos pentru apreciere!

Funduletul meu imblanit a ras de i-a sarit celulita (a se citi sunca) de pe el cand a citit textul asta! Ai un mod de a ironiza, de a face haz de necaz si o spontaneitate care dau aluatul unor scrieri de exceptie.Aplaud la scena inchisa, ca sunt la birou.

In primul rand, la viitornicul de padure sezonul se deschide din 2009, ca la noi functioneaza pilele, precum furnitologii si mamelucarii au anuntat deja pe canale neoficiale. In al doilea rand, se stie ca deputnicul de creasta-ciobanului (punker) este in sine un stranepot al calului de Piatra Craiului, exterminat de fascisti in cretacicul inferior.Alta eroare, dar de data aceasta scuzabila, este ca tinctura de coada boului se bate numai cu primele 3 picioare si doar la prima luna plina din septembrie, insa asta e o cercetare recenta a Institutului Portugrec de Vrajitorologie, initial era cum ai scris tu.

PS: Supermisto textul!

Umorul si autoironia aducerile din condei si starile intercalate inteligent dau un text absolut savuros.Narativ are un element de previzibilitate, prin intermediul sugestiei cu cheia care refuza si cea mai mica miscare de rotatie, asta implica fie ca nu e buna cheia, fie ca nu e potrivita broasca. E insa doar un detaliu minor, sub nicio forma nu lezeaza calitatea textului si mai ales a umorului acestui text. A se savura ca pe o cafea cu caimac!
Multumesc,
Razvan

Intr-adevar, e greu sa scrii un text absurd, fiindca ai sansa ca, in orice secunda, sa fii batut mar de realitate. Partea pozitiva e ca ai la dispozitie surse de inspiratie virtual infinite.
Dus la consecintele sale ultime, La Fontaine e susceptibil nu doar de comunism, ci chiar de a fi cumva stahanovist, tarii cat mai multe graunte!Verva s-ar mai gasi, dar numai la muzeul muzelor, in care Gheorghe incearca fara succes sa extraga radacina patrata din Shakira si se impiedica patetic de o biata (sau beata) zecimala.
Multumesc mult!

Da, ce bine ca ai luat textul asta drept unul umoristic! In realitate, e poltergeist. Dupa ce am scris textul, 3 nopti la rand au fost petreceri prin vecini si nu am inchis un ochi.Deci fie am cititori printre vecini, fie textul in sine e doar pregatirea psihologica si psihiatrica pentru ce va sa urmeze...Securea-mi rosiatica spune doar atat: pic! pic! pic!
Multumesc mult,
Razvan

P.S.: Nu iti lua topor, e o barbarie incalificabila! Si ratezi placerea data de o baioneta.

Textul asta imi aduce aminte de tabloul lui Dali, \"Persistenta memoriei\". Mie mi-a transmis sentimentul unui timp slinos si lent, apt sa murdareasca tot ce atinge, de la concret si pana la vise.O realitate centrifuga, temandu-se de insasi substanta ei, in spatele careia se profileaza o forma de tristete.

Uneori gandim in etichete. Uneori ochelarii ne impiedica sa-i vedem pe ceilalti asa cum sunt si nici nu ascultam ce ne spun ei, ci conversatia noastra (din cap) despre ceea ce noi credem ca ne spun. Asta ucide relatii, le seaca si le ia puterea. Dincolo de a-ti spune ca poezia asta m-a miscat enorm, dincolo de a-ti multumi pentru ea, vreau sa recunosc in tine puterea de a scrie iubind si de a iubi scriind despre omul cel mai important din viata ta. Nu le recunoastem ca fiind asa, nu le vedem puterea, asta cere intelepciune, curaj sau suferinta.
Uneori uitam sa le spunem ceea ce credem ca e evident. Si ele, uneori, uita asta. Nu avem insa tot timpul din lume.
Cand regasim cu adevarat pe cei care prin vorbe, prin taceri, prin prezenta sau chiar prin absenta (da, chiar si prin absenta!) ne matcheaza viata, atunci gandul 4 este anulat, fiindca ne cresc aripi si observam ca, de fapt, ne-au invatat sa zburam, numai ca -poate- nu ne-au tinut de mana la decolare.
Partea buna cand inveti sa zbori este ca aripile darama etichetele pe care le lipeam pe oameni si ne ia de la ochi sticla colorata prin care ii priveam.
Multumesc!