Pe lume se-aşterne o pânză nefastă,
Statui se sfărâmă în zori de pucioasă,
Iar versul se zbate sub chirurgi imanenţi.
Pe tejghele de plastic sincronism de duzină,
Cuvinte de carne macerată în
Și dacă stelele mai au un sens
Și dacă nu mi-e universul strâmt
Și dacă nu stau în birou-mormânt
E fiindcă tu mi-ai dat cuvânt.
Și dacă nu mi-e toată viața
Pește de pradă și target-fish,
Și
Iartă-mă, patrie, că stelele mele nu îți sunt de ajuns,
Meriți vers lămurit prin foc,
Dar totuși spun :
Noi avem stele de jertfă ce nu cad niciodată,
Cuvântul divin ne e temelie,
Clipa nu
Am ajuns din zgura cerului întors
În puf de stele și alinări de busuioc,
Din strâmtoarea deșertului de carte moartă
În fâșie înalțătă urcând preaverzii munți.
Nu vreau să renunț la pomii
Pe stele de umbră
Buzele mele se întind lungi,
Gânduri de funingine-n pungi,
Mă învelesc cu cerul peticit,
Mă culc pe perna cu fulgi
De lacrimi albastre-verzui
Și îmi spun povestea (nu
Motto:
Azi, când pare că avem în față numai prăpăstii,
Să nu uităm că ele nu există fără munți.
Azi vreau să mă nască muntele,
Să fiu o creangă din gorunii de la Deva,
Să fiu o piatră din
Din păcate pentru mine, mi-a fost dat să trăiesc într-o perioadă foarte proastă pentru poporul român, în ceea ce privește respectul de sine. Mă refer că trăiesc într-o perioadă în care pare că
Câtă apă a ajuns
În marea de sus a psalmilor,
Câtă zăpadă a plâns
Până la malul magilor...
Cât lemn s-a nevoit
Până la scara spre cer,
Cât foc a iubit
Până la raze de porumbel...
Câte
Iartă-mă că-Þi scriu numele, Hristoase,
Dar în sfânta noapte de Înviere
Ca o tremurătoare mare mă închin
Ducându-mi spuma îndurerată
Spre malul de speranță cristalin.
Ai coborât în
Prea devreme ai murit,
Călcat de încă o mașină.
Am plâns, dar mai mult voi plânge
Peste câteva decenii.
Unii spun că poezia e dar de la Dumnezeu,
Și mă faci să cred că El nu ne-a uitat,
Că
M-am decis să scriu un eseu despre condiția marelui scriitor. Inițial, voiam să îmi numesc eseul pur și simplu „Condiția scriitorului”, dar am vrut să evit orice ambiguități. Oricine scrie ceva
Pe carte ce trece,
Ochii mei devin
Cerul deșertului de gheață.
Nu curg și nu fug după eul meu,
Un monolit deasupra
Râurilor de tăcere.
Mă zgârii uneori
De celulele solitare
Ale
Câteodată mă plimb în pădurea cuvintelor de brad
Cu mângâierea vântului pe creștet în timp ce
Pășesc singur ca un cânt,
Și-s ca un lup ce-și duce-n sine haita,
De soarele vechi fiind flămând.
Inima mea răsare ca o lună plină,
Pe cerul negru, stropit de visuri,
Amestecuri de lapte și lumină,
De umbre albe și de neființă.
Eu nu vreau să fiu luptător,
De-abia pot să o zidesc pe Ana,
Pe încă o floare de mai rătăcind enigmatic, pe ultimele buze ale unui înger împărat condamnat la moarte semilucidă, parergi insipide se rostogolesc pe vechile frunze ale unei paralipomene
Am ales să scriu acest eseu legat de caracterul poporului român pornind de la poezia populară “Miorița”, plecând de la ideea că poporul nostru își găsește cea mai fidelă reprezentare în “Miorița”
Zori stropiți de ape-albastre
Pe figuri ușor nubile
Se întrec pe mici buchete –
Firicele de ondine se reflectă-n întuneric
Și în buze amare pline,
Ca al treilea ochi feeric,
Ca o
Roata morții se învârtește țac, țac, bum,
Fiii tăi îi mătrășește țac, țac, bum;
Cutezanța, frumoasă sabie cu două tăișuri căci încă n-am învățat să fabricăm mâner,
Prea ocupați cu același
Departe-ntr-o gradina fara aur
In care eu eram singur balaur
Cu pomi cuprinsi de roza visare
Cu radacinile in gaurile negre ale cerului mama
Si fruntea lor cu reflexe argintii
De glasul
Semințe albe în geros veșmânt
Rotind prafuri de infinit pe o rază de lumină
Împărțită
Între barbarii de cristal,
Ghicind vivante picături amestecate totu-n una, una-n toate,
Mișcându-se în ritm
Flori albastre ratacesc absurd
Printre paduri de stihuri adumbrite
Cu contururi rectangular infasurate
In paratraznete zglobii
Cristaline reverii nu isi pot opri sangerarea
Alunecand in
Cred in balsamul florilor
Restul e o minciuna
Alergand spre prapastia infinitului mort
Hai, spune-mi cate cifre ai strans
Rostogoleste-le pe drumurile inghetate
Si picteaza-le abrupt pe cioburi
Ariadna, rataceste-ti firul
Sau invarte-l consonantic pe pajisti comunale
Poate ca azi sau maine
Iti vei taia venele si le vei lipi cu super-glue
Sa nu il pierzi prin par
S-ar putea sa-l
Statuie de chihlimbar
Se intoarce scuipand amar
Vartejul sporeste iar
Machiajul indiferent
Bratele-i crapate-adorm,
Cu pistol impuscand zori
Pe cadouri molesite,
Praf alchimic glasu-i