Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

Pe lume se-aşterne o pânză nefastă, Statui se sfărâmă în zori de pucioasă, Iar versul se zbate sub chirurgi imanenţi. Pe tejghele de plastic sincronism de duzină, Cuvinte de carne macerată în

Și dacă stelele mai au un sens Și dacă nu mi-e universul strâmt Și dacă nu stau în birou-mormânt E fiindcă tu mi-ai dat cuvânt. Și dacă nu mi-e toată viața Pește de pradă și target-fish, Și

Iartă-mă, patrie, că stelele mele nu îți sunt de ajuns, Meriți vers lămurit prin foc, Dar totuși spun : Noi avem stele de jertfă ce nu cad niciodată, Cuvântul divin ne e temelie, Clipa nu

Am ajuns din zgura cerului întors În puf de stele și alinări de busuioc, Din strâmtoarea deșertului de carte moartă În fâșie înalțătă urcând preaverzii munți. Nu vreau să renunț la pomii

Pe stele de umbră Buzele mele se întind lungi, Gânduri de funingine-n pungi, Mă învelesc cu cerul peticit, Mă culc pe perna cu fulgi De lacrimi albastre-verzui Și îmi spun povestea (nu

Motto: Azi, când pare că avem în față numai prăpăstii, Să nu uităm că ele nu există fără munți. Azi vreau să mă nască muntele, Să fiu o creangă din gorunii de la Deva, Să fiu o piatră din

Din păcate pentru mine, mi-a fost dat să trăiesc într-o perioadă foarte proastă pentru poporul român, în ceea ce privește respectul de sine. Mă refer că trăiesc într-o perioadă în care pare că

Câtă apă a ajuns În marea de sus a psalmilor, Câtă zăpadă a plâns Până la malul magilor... Cât lemn s-a nevoit Până la scara spre cer, Cât foc a iubit Până la raze de porumbel... Câte

Iartă-mă că-Þi scriu numele, Hristoase, Dar în sfânta noapte de Înviere Ca o tremurătoare mare mă închin Ducându-mi spuma îndurerată Spre malul de speranță cristalin. Ai coborât în

Prea devreme ai murit, Călcat de încă o mașină. Am plâns, dar mai mult voi plânge Peste câteva decenii. Unii spun că poezia e dar de la Dumnezeu, Și mă faci să cred că El nu ne-a uitat, Că

Pe carte ce trece, Ochii mei devin Cerul deșertului de gheață. Nu curg și nu fug după eul meu, Un monolit deasupra Râurilor de tăcere. Mă zgârii uneori De celulele solitare Ale

Câteodată mă plimb în pădurea cuvintelor de brad Cu mângâierea vântului pe creștet în timp ce Pășesc singur ca un cânt, Și-s ca un lup ce-și duce-n sine haita, De soarele vechi fiind flămând.

Inima mea răsare ca o lună plină, Pe cerul negru, stropit de visuri, Amestecuri de lapte și lumină, De umbre albe și de neființă. Eu nu vreau să fiu luptător, De-abia pot să o zidesc pe Ana,

Pe încă o floare de mai rătăcind enigmatic, pe ultimele buze ale unui înger împărat condamnat la moarte semilucidă, parergi insipide se rostogolesc pe vechile frunze ale unei paralipomene

Zori stropiți de ape-albastre Pe figuri ușor nubile Se întrec pe mici buchete – Firicele de ondine se reflectă-n întuneric Și în buze amare pline, Ca al treilea ochi feeric, Ca o