Despre adevăr și minciună

Mi s-a spus de multe ori ca nu exista adevar. Ca nimeni nu l-a vazut, ca nu-l poate arata nimeni cu degetul. Ca fiecare om isi construieste propriul adevar in functie de informatiile pe care le are, de modul in care a fost crescut, de lucrurile in care crede, de cei din jurul lui. Ca nu se poate si e chiar periculos sa incercam raportarea tuturor lucrurilor la un adevar suprem, pentru ca, nu-i asa, oamenii sunt mult prea mici pentru a-l atinge. Fiecare cu adevarul lui marunt si neinsemnat, dar atat de important atunci cand il opunem adevarului celuilalt. De nezdruncinat, ca si cand ar fi rupt din acel copac al intelepciunii. Aceiasi oameni care-mi spuneau ca nu exista adevar, tineau cu dintii de parerile lor, de convingerile lor, de senzattile lor. De fapt, ei isi aparau dreptul de a crede in ce vor ei. De a-si apara universul stramt in numele adevarului propriu. Ei nu pledau pentru intelegere ci pentru dreptul de a nu fi contrazisi. Atunci cand crezi cu tarie in ceva, pentru ca ai nevoie sa crezi, transformi totul in adevarul tau. Viata ta se muleaza pe acest adevar. Toate lucrurile, oamenii, ideile intra in universul tau doar dupa ce au trecut prin acest sablon, devenit Adevarul. Si-l aperi cu disperare pentru ca nu vrei ca universul tau sa se clatine. N-ai putere sa o iei de la capat. Nu te gandesti niciodata ca cel de langa tine are un univers construit pe baza unui adevar, poate, exact opus celui pe baza caruia respiri si iubesti tu. Atunci cand intalnesti un om care e capabil sa-si sustina adevarul mai puternic decat tine, atunci cand argumentele lui si rezultatele modului in care crede sunt superioare reusitelor tale, atunci cand simti ca-ti fuge pamantul de sub picioare, apelezi la sintagma atat de preferata de cei slabi: nu exista adevar absolut. Pentru ca, daca ar exista, cine l-ar detine ? Ce om ar fi capabil sa descifreze secretele universului ? Si cum l-am recunoaste ? Cum as putea accepta ca el e mai bun decat mine ? Mai demn sa detina acest adevar si mai capabil sa-l impartaseasca celorlalti. Cat din ceea ce cunoastem e adevarat ? Cum se face ca lucrurile despre care avem senzatia ca stim atatea se dovedesc false ? De ce adevarurile noastre se schimba atat de des ? Oare acesta nu e un indicator al capacitatii noastre de a “descoperi” adevaruri ? Oare nu cumva periodica noastra cautare a adevarurilor care sa justifice noile noastre scari de valori, care sa explice ceea ce ni se-ntampla, care sa ne faca universul din nou acceptabil, ar trebui sa ne dezvaluie tocmai fragilitatea uneltelor cu care decidem ce e adevar si ce nu ? Acest “nu exista adevar” implica un alt pericol. Acela al deductiei logice ca nici minciuna nu exista. Daca fiecare actioneza in baza propriului adevar, ramane la latitudinea noastra sa stabilim ce e minciuna si ce nu. Modelam realitatea in functie de ceea ce credem noi ca merita sa stea in categoria adevaruri sau in cea de minciuni. Suntem astfel feriti de reprosuri. Ne autojustificam pentru a nu simti sentimentul de vinovatie. Pentru ca, cel mai important e ceea ce crezi tu despre tine. Pentru ca e vorba de adevarul tau. Pentru ca, pentru a face fata celorlalti, trebuie sa fii sigur pe tine. Si asta se face cel mai simplu atunci cand lucrurile sunt impartite in alb si negru, atunci cand lumea ta nu e ravasita mereu de cautarea cine stie carui adevar asa-zis absolut, pe care nu l-a vazut nimeni niciodata. Esti sigur atunci cand oamenii se impart in cei care-ti impartasesc adevarul si in cei care impartasesc o minciuna. Pe acestia din urma esti gata sa-i urci pe ruguri si sa-i arzi intru dreptul omului de a detine adevar propriu. Al tau. Falsificarea adevarului inseamna minciuna. Dar, oare, falsificarea minciunii inseamna adevar ? Atunci cand nu exista adevar si, in consecinta, nu exista nici minciuna, ce inteles mai are cuvantul “incredere” ? De ce oare raporturile dintre oameni par sa se bazeze atat de mult pe un element lipsit de substanta ? In ce mod am putea sa ne sincronizam adevarurile pentru a se naste acel sentiment pe care-l doresc atatia ? Nu cumva avem incredere numai in cei ce par sa creada in aceleasi adevaruri ca si noi ? Oare nu cumva increderea e doar reflexia propriilor convingeri ? De ce ne doare atat de mult cand cineva “ne inseala increderea” ? Daca aceasta incredere n-a fost decat manifestarea dorintei noastre de a ne simti alaturi de cineva cu care sa impartasim acelasi adevar ? Oare nu suntem mai indurerati de faptul ca am inclus in adevarul nostru cealalta persoana, am asociat credintei increderea ? Oare asta nu arunca o umbra de indoiala asupra adevarului nostru ? Cine a mintit ? Celalalt sau te-ai mintit singur ? Avem nevoie de adevar. Avem nevoie sa credem in noi si in ceilalti. Nu putem trai fara sa avem sentimentul ca impartasim cu ceilalti un adevar. Si asta se intampla mult mai usor atunci cand nu-ti pui prea multe intrebari legate de valabilitatea adevarului tau. Dar la fel de usor se farama. Si lasa in loc o mare durere. Odata trecuta, iti fabrici la repezeala un alt adevar. Pentru ca, nu-i asa, nu exista adevar absolut. Cealalta varianta, a incapacitatii noastre de a ajunge la el, este de neacceptat!