Puiu Constantin

Þipătul orizontului disperat a pierit, Albul de giulgiu cu aripi de ger Demult a trecut peste margini de cer În țara laponă-i pustiu nesfârșit. Lapona-i ascunsă în blănuri de ren În iurta

De ziua ta ți-aș scrie un poem Timid dar și șăgalnic deopotrivă, O chestie din aia senzitivă Þâșnită dintr-un suflet de boem. Și-aș așeza alăturea,captivă, O floare-albastră,roșie sau

În alte vremuri dacă am fi fost Eu, împărat roman iar tu zurlie Fiică-a unui rege dac ce mie S-ar fi opus să-mi fac în lume rost, Te-aș fi luat trofeu în bătălie, Te-aș fi-nvățat pe toată, pe

Nebunilor frumoși, fugiți ’nainte De-a termina cu versu-mi șchiop catrenul, Săriți în lături, vine schizofrenul Călcând cu tăvălugul pe cuvinte. Pe nori și pe copaci își varsă zelul, Cuvintele

Tu plânsul meu nu poți să-l înțelegi, Iubirea mi-o botezi moment de criză, Mă vrei legat de lucruri și de legi Și-mi iei din sânge pentru analiză. Noi amândoi jucăm pe-aceeași miză, Eu aripi

Exuberant și mirosind a bere A năvălit Goguță-n institut Căci astăzi țaraț studențime cere Și de nevoia țării l-a durut. La cine s-o fi dus și ce-a făcut Rămâne-vor de-a pururea