Poezii

Podgorii aurite, întinse peste dealuri Răstălmăcesc lumina. Într-un imens pahar Se scurg din trupul toamnei râvnite idealuri, Ființe translucide, cu-arome de nectar. Din ceața așteptării,

Protezele din suflet îmi scârțâie uscat Când cerul salivează peste cadavrul verii La frunza rumenită, ce-o lepădară merii Reacționând pavlovic, reflex condiționat. Mă las pătruns, complice,

Am iubit doar o singură dată, Doar femeia tot alta a fost, Ca un cânt fredonat pe de rost, Ca o lecție bine-nvățată. Dintr-un tainic celest avanpost, Zi de zi, peste

Curge-n valea goală sânge de copac, Hoituri lungi de cetini putrezesc pe coaste, Din Vârtop la vale, până în Albac Fieru-și cântă-n cioate notele nefaste. De prin gârle,-arinul, a pornit cu

Numit un șef mai mic, de-un șef mai mare S-a îmbătat cu fumuri și ozon, Spre înălțimi urcat, ca un balon Umflat de-a vremii pompă, trecătoare. Rotund și roz și fire-ncrezătoare, Uitând că e

În târgul meu stau crăcănate steaguri La fiecare stâlp de felinar, Sub fiecare stâlp rânjind hilar Sinistre gropi care le simți în arcuri. Pe-aici plimbau condurii printre falduri De rochii

Eu n-am putut s-o șterg în altă parte Și-s azi cel mai de frunte cetățean Din târgul trist, murdar, bacovian, Jurat cu sărăcia pân’ la moarte. Mă plimb în zori, fudul, pe uliți sparte Iar

Destinul mi se-nvârte împrejur Elucubrant precum un stol de fluturi Iau soarta-n brațe și-i ofer săruturi Cu buze blegi pe șotiosu-i nur. Mă simt păzit de zeci de mii de scuturi Și că sunt

Poemul meu nu e un manifest, Nu-i imn, nu-i odă, nu-i filozofie, Nu e la modă, nu e cool, nu-i best, Probabil nu-i măcar nici poezie. Nu e îndemn la luptă, nu-i protest, Nu e nici rugă, nu-i

În casa cu o mie de adrese Se-apleacă stranii glasuri în auz, Prin podul verde, cu contur confuz, Hilar păianjen, luna pânza-și țese. Sub pleoapa albă ochiul mi-l ascunz De spaima umbrei ce

O vară-ntreagă stă surpată-n poamă Iar poama stă strivită-n poloboc Mocnind în taină rubiniul foc Ce va incendia această toamnă. Cei triști vor crede iarăși în noroc, Absenții viața vor băga

În mine urlă setea ca un tren Aș scrie pentr-un kil de vin o dramă, O odă pe-o felie de pastramă Și pentru-o țuică mică un catren. Să-mi fie iambul cheia de la cramă Pe poloboace aș trona

Înmiresmat să-mi umple-n volburi nara, În ochi să-mi scalde soarele din vii, Pre limbă să-mi topească poezii Iar în ureche glas să-mi dea chitara. Stârnesc pahare sunete zglobii, În toamna

Mă uit în urmă,nu mai știu nimic, Mă-ncearcă iarăți gândurile crunte, La vară nici tu mare,nici tu munte, Căci la examen mâine,iarăși pic. Și nu mai am puteri să mă ridic Sau peste timp să mai

Va tresări frânghia în lădoi Și îmbălat îmi va rânji săpunul, Îmi va țipa cuțitul: “Vei fi unul în plus adunăturii de moroi!” Hârtia scrisă-și va desface sulul Și-nfășurați vom arde

Când ritmul, tropăind zimțat prin vene Se scurge din al rimei alambic Născând poeme, mă întorc și zic Invidios cumva: Ești mare, nene ! Pun nasu-n jos atunci și tac chitic Dosind în raft

Va tresări frânghia în lădoi Și îmbălat îmi va rânji săpunul, Îmi va țipa cuțitul: “Vei fi unul în plus adunăturii de moroi!” Hârtia scrisă-și va desface sulul Și-nfășurați vom arde

În mine urlă setea ca un tren Aș scrie pentr-un kil de vin o dramă, O odă pe-o felie de pastramă Și pentru-o țuică mică un catren. Să-mi fie iambul cheia de la cramă Pe poloboace aș trona

Te-am gustat când erai coaptă, Netedă și-albastră prună, Dar acum îmi pari mai bună, Prună putredă, crăpată. Cât lipsit-am, tu, nebună, Þi-ai lăsat de toți pupată Mincinoasa ta de gură Cu

Þipătul orizontului disperat a pierit, Albul de giulgiu cu aripi de ger Demult a trecut peste margini de cer În țara laponă-i pustiu nesfârșit. Lapona-i ascunsă în blănuri de ren În iurta

De ziua ta ți-aș scrie un poem Timid dar și șăgalnic deopotrivă, O chestie din aia senzitivă Þâșnită dintr-un suflet de boem. Și-aș așeza alăturea,captivă, O floare-albastră,roșie sau

Tu scoți o vorbă,preafrumoasă zână Dar eu cu-atât te reconstitui toată, De la piciorul mic și suplu până La fruntea ta de gânduri nepătată. Ești o statuie îndelung sculptată De un artist cu

În alte vremuri dacă am fi fost Eu, împărat roman iar tu zurlie Fiică-a unui rege dac ce mie S-ar fi opus să-mi fac în lume rost, Te-aș fi luat trofeu în bătălie, Te-aș fi-nvățat pe toată, pe

Nebunilor frumoși, fugiți ’nainte De-a termina cu versu-mi șchiop catrenul, Săriți în lături, vine schizofrenul Călcând cu tăvălugul pe cuvinte. Pe nori și pe copaci își varsă zelul, Cuvintele

Tu plânsul meu nu poți să-l înțelegi, Iubirea mi-o botezi moment de criză, Mă vrei legat de lucruri și de legi Și-mi iei din sânge pentru analiză. Noi amândoi jucăm pe-aceeași miză, Eu aripi

Eu nu-mi încarc memoria cu fleacuri, Cât costă pâinea, cine-i președinte, De s-au găsit sau nu holerei leacuri, Când i-a ieșit lui Guță primul dinte. În pagini scrise zac trecute

În capul lui încăpător și prost, Ciupit de bube, fără ochi și buze A-ngrămădit din cărți idei obtuze Și vorbe învățate pe de rost. Nefericit violator de muze, Avar plugar într-un deșert