Poezie
Praf.
1 min lectură·
Mediu
Puteam să închid voit fereastra și să privesc cu scepticism tumbele bilei din praf și bețișoare de afară.
Din care vrăbiuțele își construiau cuibul în care nășteau generații.
Apoi pierdute în rafale de praf.
Scăpate în timp de mâna uitării ca medalionul ăla norocos în fântână.
Ca piatra prețioasă din praf și bețișoare.
Ai adus sperietoarea cu ochii de nuci, aproape de casă.
Poate sperai să rămâi doar tu în câmpul muncii.
Și așa poate n-aș fi uitat de serile uscate de vară și de spicele de grâu.
Pe care ți le așezam într-o coroniță rușinată, încurcându-se în firele tale prăfuite de păr.
Ce se rostogolesc prin fața ferestrei ca o bilă din praf și bețișoare.
Îmi era dor să producem generații în cuibul nostru.
Blindat de intimitatea firelor tale de păr.
Ca intimitatea aripilor de vrăbii.
Să spunem doar că te las să te duci departe.
Pierdută în praf.
Și că fiecare particulă de praf poartă scrisă pe ea povestea pierderii noastre.
021.486
0
BG