Poezie
Cretă
2 min lectură·
Mediu
Tu ai un trup de cretă, alb, fragil.
Te-am văzut cu ochi de frumusețe încă de la început.
Am vrut să te cuprind între brațe, nu știam că ești așa fragilă.
Și te-ai rupt în bucăți complicate.
Eu am rămas murdar de confuzie, de cretă.
Am încercat să mă scutur, dar palmele mele au lăsat urme.
Mi s-au lipit de trup.
Atât de tare am tras...
Atât de tare... dar nu am putut să ridic mâinile când am vrut să mă predau.
Genele tale scutură praf de cretă peste privirea mea albă. Se pierde în fundal.
Dorințele tale, trecute cu cretă într-o scrisoare albă.
Nu știam că și tu scrii.
Trebuia să ți le așezi între sâni, poate aș fi văzut mai clar.
Tu ai lacrimi albe pe care le-ai șterge cu buretele.
Eu le-aș întinde pe pereții negri, descriind trupul tău de cretă.
Cuvintele pierdute între noi, pe holul școlii, sub caloriferul rece.
Le păstrăm acolo, poate ne vor încălzi cândva la ele, ca la un foc ce arde în ciuda ploii, ca un jaratic ne stins, mognind, e pielea mea când te văd.
Toarnă peste mine o tonă de cretă și o pot numi 'moarte albă'... aș crede că sunt în rai dacă nu te-aș vedea.
Doar că mi se stinge suflu-n particule albe de cretă... draga mea.
021329
0
Acest text este cel mai plin, sincer, profund, poetic și de aceea voi pune o steluță de apreciere.
Drum bun poeziei tale, tinere!