Popescu Loredana

arde orașul prin porii pietroși unul îmbrățișează pe altul vreau să ies din acest desen dar sângele meu nu mai are uși se scurge o viață și se deschide murind așa se poate în atâtea moduri

dragă iubire, ai carnea cea albă împrăștiată pe străzile lumii a treia vertebrele smulse-n bordeluri și-n marile orașe care nu mai au timp s-asculte vocea ta răstignită prin ploile acide

un gest garbant, un pas înapoi și tot ceea ce am aveam se pierde fără urmă în slăbiciunea cuvintelor în această noapte ploioasă. găsesc conturul nefinalizat de străzi și amintiri, de pași fără

pruncii rod mereu degetele părinților pentru a-și cunoaște impecabila ironie a vieții mă întrebam și eu de ce îmi amintesc foametea încă sătulă și ziua fără nume...încerc să-mi

omoplatu-mi se zbate în corp generând evocări la fiecare pas metronom într-un un sâmbure de întuneric aud icnetul primordial al paradisului când de prin pereți cu pas de

semnul acela sculptat în scoarța copacului de ziua suspendată într-un inel de somn de autostrade care ascund jumătatea cealaltă de metale care se unesc cu sărutul de pereți zgâriați de unghii

era din nou sânge aceeași pată pe nisipul Colosseumului. mi se urcase în obraz ca și o roșeață pentru a-mi arăta că sunt ceea ce eram. eram împărăteasa, zeița, luptătoarea și învinsa. mi-am

Prin tainice caverne ce nu văd azi lumină Prelins pe mururi albe, un dor fără de vină Re′nvie azi tăcerea unui uman sfârșit, Prea turmentat de gânduri, pribeag și pesimist. Departe de

Și iar mi-aduc aminte de ochii tăi albaștri Când ninge printre stele, când plouă printre aștri, Individuând adesea, conflictul de idei Ce capătă contur în ochii mei și-ai tăi. Mi-am căutat