Petre Anghel

Stimate domnule Gorun Manolescu,
Aveti dreptate cand afirmati \"că nu pot fi clasificați sub aceiași „etichetă” cei care, în poezie, merg pe linia „Nichita” cu cei aparținând tendinței „Dimov-Țepeneag” sau „Sorescu”. Gandesc la fel ca dv. si in ceea ce priveste istoria lui N. Manolescu. Dar...studiul (articolul) meu este un fragment dintr-o Istorie politica a literaturii romane postbelice. Perspectiva sociologica\". De aici, lipsa aprecierilor de natura stilistica si nu numai. Daca voi fi capabil si daca va vrea si Dumnezeu, voi scrie candva si o istorie a literaturii.

Fara a fi nelinistita, poezia Adrianei Lisandru frapeaza de la prima atingere. E miscarea ierbii sub impulsul adierii dinspre munte, dar si rod al chemarii din adanc. Am impresia, citindu-i versurile, ca o orga sparge zidurile unei catedrale fara ca mainile artistului sa fie vazute. E ceva din privirea ranita a puiului de cerb in versurile ei. Cuvintele, desi blande, cad ca fulgii îmbatati de apa. Stilul nu-i cautat, o defineste ca o respiratie. Avem de-a face cu o poeta de exceptie. Oricum, eu as paria pe acest nume nu doar frumos sunator, ci si trainic.

Poemul probeaza nu doar un lung exercitiu, ci si o arta aparte in descrierea/disimularea sentimentelor. Descriere pentru ca le vrea trimise spre minti si inimi sensibile, iar disimulare fiindca nu le voieste pietre, nici cel putin bolovani. Sageti nu sunt, insulte nici atat: poate strigate (soptiri, căci pentru indragostitii de frumos si suspinele sunt despartiri de ere).
Cum intre vis si realitate este o prapastie pe care n-a trecut-o nimeni, trezirea nu este nici dorita, nici de dispretuit.
Poeta are meritul de a se jeli plagian: la margine de cuvinte, aplecandu-se deasupra prapastiei. Caci aici cuvintele sunt ecouri ale unei sensibilitati ranite sau doar speriata de rana, ceea ce este acelasi lucru.

Un frumos poem despre lupta, patrie, tristete. Nimic de parada, nimic in stilul lozincilor. Poezie de meditatie, profunda, fără bravura. O viata de om ”descrisa”, sugerata cu aluzia binefacatoare a cuvintelor creatoare de o superba duplicitate, fina ambiguitate. Nu fondul este cel care atrage admiratia noastra (desi nici el nu este de dispretuit), nici forma ( de apreciat,moderna, fara ostentatie, necautata), ci capacitatea de sugestie. Altfel spus: talentul liric.Versul ”cerul îi leagana în colivie desupra lumii” este memorabil.

Aș exagera daca as sustine ca am avut, in studiul meu de peste 300 de pagini, un plan de încercuire a celor doua tomițe (pomițe!), tată și fiu. Cred ca, deși nu i-am ocolit în mod intenționat, a funcționat ”inconștientul” uman colectiv, căci s-a scris ca se va uita chiar și numelele celor răi și cu prihană.
În plus, de-ar fi fost numai ei! Ei au fost vârful de lance, într-un război total, unde ucideau și săgețile, funiile erau pentru spânzurătoare, salcâmii pentu țepe, cuvintele pentru turnat otravă în urechi. Scopul era vizibil pentru oricine: să fie ars totul. Să fie otrăcite izvoarele, să fugă păsările cerului.
A existat un program, acum e lucru știut, elaborat de Comintern, care prevedea dispariția națiunii române. Un popor nu dispare însă doar când îi este ocupat teritoriul, există ceva mai grav decât asta: distrugerea spiritului (evreii sunt un popor mare și pentru că nu-și lasă afectat specificul spiritual), iar aceasta se face prin raderea rădăcinilor. Petre Țuțea mi-a spus cândva că unde se culcă vaca bolșevică trei sute de ani nu mai crește iarbă!
Textul meu nu se voia exhaustiv. Este un capitol dintr-o lucrare amplă, aproape terminată.

Textul dv. este corect, scris la obiect, cu un verb aprins, într-un stil inconfundabil.

Un frumos poem, ambigu, inselator ca apa deltei. Modern (prea modern?), nu in sensul mijloacelor de expresie, cat mai mult ca o dorinta (ambiție, moda?).
Oricum, capabil sa transmita sentimente si bucurii estetice. Eu unul (dar cine sunt eu, cand nici in matematica nu stiu ce inseamna unu) as renunta la prima strofa. Criticii literari au mancarime la taste si nu sunt capabili sa-si taie unghiile (cazul meu). Da steluta acolo si taci, zice istoricul literar. iar eu ma supun, fiindca poemul merita. Romeo n-are decat sa se scalde, Julieta asteapta. pana cand, Doamne, pana când?, întreaba ibricul gata sa dea in clocot.Toate cele de mai sus, le-am scris eu, fost sergent Nicolae, inspirat de frumoasele versuri mai sus scrise si semnate.

Un text scris corect, pornind de la una dintre cele mai interesante teme ale acualitatii: cine asumă (își) asumă responsabilitatea educatiei. Intrebări multe, subtile, redate succint. Arta de a merge direct la tinta. Raluca Pavel îsi caută eul, stie directiile spre care sa navigheze. Instinctul cerebral o indeamna spre Nord, cel artistic spre albastru de nour, poezia (abia simtita) se impleteste cu ideea spre marginea lacului, unde ”fundul mării, fundul mării”, fură, cum zicea poetul.
Sugestia că ideile si arta se trag din experiente si din imprumuturi este de bun simt. Doar marele creator a pornit dintr-un punct, iar când l-a numit si a strigat Iată!, a devenit Tată. Ne-a spus-o tot un poet.
Raluca are nevoie de aripi si de aer curat sub peanele deschise. Zvorul va incepe cu urmarirea unei stele, pe care i-o oferim.

Melcul, ah melcul poetului Barbu și corbii, ah, corbii, poetului Tradem, văzuți de poetul G. Bacovia. Si uite asa, ființe mici, care mari, care pitici intră (de mult) în universul poeziei. Ele exista de mult, dar trebuie să vină poeții să ni le arate cu degetul.
Anni-Lorei Mainka are vocația gesturilor aparent nesemnificative și ochi pentru fiintele abia vizibile. Ea nu atinfe antenele melcului, îi întelege casa si ii respectă singura bogăție: mersul în sedere.

Poezia e delicată, corzile viorii abia atinse. Semn de virtuozitate. Se vede experiența câștigată în volumele precedente.

Ion-Mircea Popovici: frumoase cuvinte. Spuneti tomitanilor si naelor contemporani sa treaca la fapte si sa ajute (sustina) valorile locale si nationale, că vin fanarii, Velerim!

Angela Mamier: can ai cititori adecvati, petre anghel să fii și tot îti vine să scrii cu majusculă numele (glumim si noi, dăm cu sâc la Isarlâk, să nu plângem si sa nu uităm uitarea).

Anca Roshu: sigur că se poate citi haractirul omului din ce admiră sau/și disprețuiește. Dar nici noi, noi epigonii, gândiri reci, harfe zdrobite, n-o să stam cu condeiul să putrezească fără să le spunem, din când în când, în lături (lăsându-i pe ei să-și așeze accentul pe care si-labă le place).

Aurel Sibiceanu: există un flux și-un reflux, există și o ordine și chiar o logică a pedepselor. Intr-un basm rpmânesc este ceva mai iute decât gândul: blestemul. Te cutremuri! Domnul să le dea minte. Domnul să ne dea minte!
Si din stropul de cântare
Să citim drepte cântare
Și din zâmbete cu plici
Să-incântăm niște amici!

Unul fi-va Aurel,
Angela va fi cu el
Mircea va sta lângă Anca,
Petre va curăța banca,
Si să știe cei din pluș
Că-ntre cărți avem culcuș.

Ne mai prostim, să nu eșuăm în tragic, că doare, v-o spune Petre Pățitu.
Cu prietenie,

Continuând refacerea copilăriei din fragmentele memoriei, doamna Minka focalizează obiectivu de data aceasta pe doi copii de la marginea șoselei care duce la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. Intitut de elita pe acea vreme, dar nu asta o intereseaza, și bine face, fiindcă autoarea priveste lumea prin ochiu viu, naiv si neintinat de realități. Apoi intră în cadru fotograful de cartier și odată cu aparatul lui, întreaga lume a periferiei.
E un duh al linistii care plutește deasupra acestei lumi.
E un duh de al spiritelor care tresaltă sub fiecare vocabula. Textul ar merita o stea. Nu o acord pentru a nu banaliza gestul. Acord insă o nota (deformație profesională) nota 10 (zece). Ca la carte, notă dăruita cu incredere in destinul artistic al autoarei.

Poem sensibil
Poetul reacționeaza in fața agresivitații mânuind singura armă lăsată lui de la facerea lumii: cuvântul. Faptul e bine ințeles de Ioan Barb, care stie /simte ca salvarea vene de la o femeie/printr-o femeie, cum spusese un înger al Domnului si ne explica mai apoi Apostolul Pavel, această inteligență poetică.
Versurile d-lui Ioan Barb sun sobre ca un cantec de orga. E drept, uneori apasa greu cu degetul mare, probabil, pe coarda ecoului (ca in a doua strofa), dar noi stim ca si batrunul Homer a fost surprins ațipind.
Ne permitem sa sugeram (ca un imbatranit si albit de nopti la lumina lămpii ce suntem) sa ”scurteze” poemele. Veacul ne-a stricat privirea prin excesul de viteză, haltele si statiile sunt paraginite, nu mai avem timp de meditatie, de odihnă, de asteptat ora fixa. De citit si recitit nici atat. Ochiul a fost inlocuit de ecran. Tineti seama de schimbarile psiho-vizice si veti ingenunchia secolul.

Un text concis, la obiect. Un epitaf. O cantilenă. Nu tristețea din conținut ne intereseaza, însă, ci re-darea. Literatura este, în fond, scriitură, literă, stil, urma specială a peniței.
Apelul la memorie este, de asemenea, rostul scrisului. În cazul de față avem de-a face cu o înclinare/închinare în fata unui om pe care doar poartea a reușit sa-l intinda la pamant. Dl. Aurel Sibiceanu are cultul libertatii. Si al cuvântului.

Stimate domnul George Pașa, sunt incantat de amabilele dv. aprecieri. Evident, va sunt recunoscator pentru precizarea ca un asemenea subiect cere o indelungata cercetare. Eu fiind ceva mai copt la soarele anual pot afirma ca am simtit pe viu rolul pe care l-a avut profesorul Liviu Rusu nu doar în domeniul esteticii, ci si in lupta pentru impunerea sau reimpunerea valorilor romanesti. Unele merite se incearca sa-i fie contestate si azi, dar generatia mea stie contributia lui la redarea lui Titu Maiorescu si asezarea lui la locul de cinste in dezvoltarea Romaniei sec. al XIX-lea.
Sunt fericit ca l-am si cunoscut. Nu i-am fost apropiat, dar am respirat de cateva ori același aer...
Cu prietenie si aprecieri.

Angela: ești o cititoare competentă, care și-a însușit bine cursurile și lecturile. Apoi, ce s-a adaugat, plus sensibilitatea, duse la un condei critic subtil.Eseul acesta este o parte dintr-un manual de stilistică, nepredat niciodată studenților, ci oferit ca ... bibliografie facultativă. Evident, sunt topite în el oarece lecturi din tinerețe, fișe de bază, autori reluați cu diverse ocaziuni. Dacă ieși(accest pe ultima silabă!) ceva și fu pre voia și plăcerea domniei voastre, avem a mulțumi. Cand iti voi afla e-mail-ul îti voi scrie, poate, mai mult. al meu e public: petre.anghel@gmail.com. Deocamdată mă delectez cu politica scriitorilor trăitori prin deceniile 6,7,8, ale secolului pe care-l petrecurăm ca fiind ultimul din mileniu.
Succes în ce întreprinzi!

Domnul Alexandru Petria analizează pe scurt, dar pertinent ”cazul” Ion Groșan acuzat de colaborare cu organele de securitate. Evident, dl. Groșan nu a fost singurul, din nefericire poliția a avut mulți informatorii, inclusiv din rândul scriitorilor (nu atât de mulți însă câți insinua ea pe vremuri și nici câți cântă acum cei care vor denigrarea intelectualilor, dar asta este altă poveste).
Atitudinea d-lui Petria este remarcabilă: nu acuză, nu condamnă, nu insultă, nu scuză: cerea (pretindea, sugera) o vorbă de regret.
Aprecierea noastră nu se referă însă doar la problema de fond (coinicidența opiniiei autorului cu a mea), ci la formă. Avem de-a face cu un text concis, la obiect, bine redactat. Se poate constitui în model pentru o atitudine civică întro problemă de interes cultural și etic.

Fragmentul este dintre cele mai bune redactate sub genericul rodiilor de Rahova. Personal nu sunt nemulțumit de loc de fuga și alunecarea planurilor. Dimpotrivă, cu sau fără voia autoarei, scriitura este modernă, ”urmărește” fluxul memoriei. Portretele sunt memorabile, lumea trăiește în sosul ei propriu, sub un cer al tuturor. Schimbarea unghiului de filmare, prin punerea la ochiul aparatului de filmat când un copil când un bătrân este semn de talent.
Greșelile de tastare se pot înlătura cu ușurință, nu este cazul să ne ocupăm de ele acu, fiind treaba unui redactor de editură specializat (de fapt a corectorului, meserie care nu prea mai este). O viață și o moarte, așa cum au fost și vor mai fi. Faptul că autoarea nu cade în sentimentalism este un alt merit. Și nu ultimul de care se poate ține seamă când se face sumarul aprecierilor.

Pentru Vali Slavu: chiar dacă n-aș fi avut umor, tot ar fi trebuit să-mi placă epigrama, fiind... laudativă (ceea ce înseamnă că-mi ia dreptul să spun că e și reușită, dar eu spun!). Dar sunt obligat să am umor, bag samă, fiindu ieu născutu și crescutu la Băileșci, ceea ce nu e chiar mămica humorului, dar o țâră de șugubeală tot ieste p-acolo, cât să zici momăligii cozonac...

Pentru Raluca: Așa ”denigrator” vorbești(scrii) tu despre profesorul tău? Mai vorbim noi, maestro! pana atunci, succes la scris, ești pe drumul adevărat...

Poemul este profund și ”vorbește” despre banal și fragmentarea lui. Am putea, dacă se supără cineva pentru propoziția precedentă, să spunem că reflectă tragismul vieții încremenită sau plictisitoare. Nu vorbește însă și nu reflectă. Este aburul artistic al unei singurătăți când încrâncenată până la ruperea cu ghiarele și dinții, când molatecă, precum somnul dinaintea morții.Probabil rezultă din cele de mai su că am citit și comentariile precedente. Nu mi se pare creator a cere poeziei să vorbească despre oamnei (despre unii, despre toți sau doar despre unul, fie el chiar alter ego). Nu, nu-i cereți asta poeziei. Nu poate. Sau, dimpotrivă, este poezie tocmai că (și fiindcă) poate. Dar să nu i se ceară, căci ea există prin cuvânt, care este propriu cuvântătoarelor.Dacă poemul d-lui Vasile Muinteanu ceru atâtea explicații și nuanțe, înseamnă că el există dincolo de aparențe, chiar dacă jucătorul cu trupul înalt nu le vede, chiar dacă le vede, chiar dacă le (sau nu) bănuiește.
Poezia merită remarcată. Eu o subliniez cu bucurie, ca pe o reușită

Pt. Angela Nache Mamier: sunt incantat ca iubiti poezia Ilenei Mălăncioiu. Eu cred în poezia ei de când ne știm. Nu am fost prieteni, doar cunoștințe, dar ne-am respectat reciproc. Are o bună pregătire poetică și culturală, o sensibilitate afarte, o biografie ororantă și o conștiință a actului poetic cum rar se mai găsește. Noi, cei care am traversat perioada dictaturii fiind tineri sau maturi (sau și... și, am încercat să ne salvăm prin artă și am fugit de compromisuri. Ileana Mălăncioiu este um model în acest sens. Dacă mai adăugăm că ea a fost singuratică (abia mă abțin să nu scriu lupoaică, fiindcă păstrez cuvântul pentru mine, la masculin, firește...) printr-o mulțime de candidate la nemurire (care pe bază de zâmbete, care prin rude, pile, politică, nuri), atunci meritul ei devine și mai profund în simbolul lui. Am fost - Ileana și cu mine - prieteni buni cu Mircea Ciobanu, ceea ce ne dădea siguranța că facem parte din aceeași familie, dar eu și ea venind din mediul rurar (că nu mi-e vreo metropolă Băileștiul, cât e el de municipiu - dar asta să n-o spuneți și altora, care abia așteaptă să mă facâ țăran...)și asta ne apropia oarecum.
Mai vorbim, caci cuvantul din poveste inainte mult mai este...
Multumesc pentru vizite si mesaje.