Mi se trezise sufletul în miez de noapte.
Îi era foame,
Îi era sete
De apă, de iubire și de fapte.
\"Vreau să creez!\", m-am pomenit rostind mocnit, în șoapte.
M-am ridicat
Și m-am
Am fost cu tine și cu toamna
Pe stâncile calde, uscate,
și am băut tustrei din mustul
Viilor necoapte.
Dar toamna fu de dimineață
Și anină în crengi cu frunze
Ispite acre cu dulceață
Și căni
Afară miroase-a lemn și-a fum
Iar cosițele sunt împletite-n flori uscate -
Cosițe ale zânelor,
Cosițe ale vântului,
Cosițe ale soarelui de iarnă.
Afară-i cald, ieșim în halate
Ca vântul să
Un fiu de zeu, din joacă, a vărsat smoală peste pădurea din spatele casei. Astfel, frunzele copacilor s-au topit în negrul de pe crengi. Devele pădurii au adus ceața rece și frumoasă - ca o mireasă
Norul privește de peste stânci,
Porțile scârțâie-n plânset de prunci,
Și printre sălcii, cântă Orfeu...
Ne cântă din lira lui sacră, de zeu.
Vântul se clatină beat printre
Când îmi strig, la miezul nopții,
Melancolicele gânduri,
Tot așa rămâne satul-
Fără cântec, fără fluturi.
Și când mă arunc în lacrimi
De pe stâncile de gheață,
În seara precedentă
Bacovia am citit...
Și-o ploaie abundentă
Pe loc m-a risipit
În mii și mii de gânduri
Prea triste și amare...
Credeam că este toamnă
Și corbii-i auzeam...
Cu fața
În lumina puternică a soarelui de iarnă, mi-e frig. Aud vântul, care mișcă acele uscate, negre, moarte crengi.
Și dacă aș sta așa zi și noapte... zi și noapte... poate că aș deveni o frunză
PE