Padurea de smoala

Un fiu de zeu, din joacă, a vărsat smoală peste pădurea din spatele casei. Astfel, frunzele copacilor s-au topit în negrul de pe crengi. Devele pădurii au adus ceața rece și frumoasă - ca o mireasă moartă. Am pășit prin locul acesta, creat de spirite. Tăcerea era prezentă și mă Însoțea, precum o prietenă bună. Acolo, te-am văzut: cântai la pian, cu degetele tremurânde, cu chipul trist... Nu se auzea niciun sunet, pianul tău păstra tăcerea, chiar dacă apăsai ușor pe clapele albe. Jobenul tău era așezat pe pian. Voiam să îți alung cumva tristețea, așa că m-am apropiat de tine. Am întins mâna înspre tine și, câteva clipe mai târziu, ai rdicat capul, privindu-mă. Am închis ochii și m-ai purtat prin lumea ta, prin trecutul tău. Am văzut sfârșitul tău groaznic. Când am deschis ochii dispăruseși odată cu tăcerea, căci un pian se auzea în surdină, prin pădurea aceea rece.