P. Tóth Irén

Mamă mâna ta mi-a fost prosopul cel mai muzical suspinul - mâncarea cea mai caldă Cum mocneai din cauza mea în incandescența tristeței de câte ori ai trecut arzând prin găurile acelor

Degeaba-ți strâng mâinile stăruitor degeaba ne împletim părul într-o coadă degeaba ți se-ncoardă corpul încăpățânat de plăceri în amurg și degeaba ard în mine focuri mai frumoase decât

În căldura cotețelor însîngerate cine are curajul să citească? Și cine are curajul în câmpul soarelui ce apune, pe timpul de flux al cerului și de reflux al pământului a porni la drum,

Un pod, drum fierbinte de beton, ziua-și golește buzunarul, scoate pe rând tot ce are. Ești singur în amurgul cataton. Priveliștea, ca fundul unei gropi; răni fierbinți în negura

Cu vânturile, râurile, încă-s departe zorile! Îmbrac cămașa și costumul. Îmi închei moartea în ele. P. Tóth Irén

Ți-aduci aminte? Acele fețe. Ți-aduci aminte? De șanțul gol. Ți-aduci aminte? Curge apa. Ți-aduci aminte? La soare stau. Tu citești Paris Jurnal-ul. De-atunci e iarnă, noapte lungă. Pui

Ceva a fost. Ca și când ceasul se oprește dar mai ticăie, un înger trist zâmbește unui curcubeu apoi scâncește. Între nori goniți de vânt apare luna. Din fericire crește un turn deja

Viața, de mi se sfârșește, cântec de greier cine iubește? Cine suflă foc pe ninsa creangă? Pe curcubeu cine se-ncoardă? Cine-mbrățișează șoldul stâncilor, ca țărâna moale a câmpiilor? Cine

Acum mă expun ploii hotărât și cu capul gol. Și fulgerul îmi trăsnește prin inimă, și ploaia îmi curge șiroaie pe corpul negru ca tăciunele, și porii pământului mă absorb, în șaptesprezece

Fiecare zi se sfârșește cu seara. Fiecare zgomot cu liniștea. Fiecare ceva cu nimica și literă moartă va fi durerea. Închid și-aici, și-acolo fereastra, jaluzele întunecate inutile îmi

N-a fost legătură. Au semnalat întârziere șase ore, și-n întunericul sufocant, în joia mare, am stat șase ore în sala de-așteptare din Kocsard. Cu trupul istovit și sufletul greu, parcă pornisem

Doar ați cunoscut zâmbetul! Era mielușel cu lâna albă, nu semăna cu plânsul negru ca bivolul, nici cu râsul cinic, roșcat ca vulpea. Acum s-a pierdut. Deși îl iubeam foarte mult, era atât de

Spune-mi, vrei să-mi fii tovarăș de joacă, vrei să ne jucăm viața toată, să mergem împreună-n întuneric, să pari mare, cu inima de copil mic, să pari serios când stai la cap de masă, cu măsură

Iubire fericită, de câte ori te-am visat! În alb, cu chip de păpușă și păr blond, cu porțelan și așternut curat de pat. Din tot a rămas un morman cu griji încoronat, iar eu rămasem singur,