Ovidiu Mantaluta

Vreau să iau Să dau Ce-am furat De la mine Pentru tine Am neantul acum În buzunar Plătesc cu cardul Tăcerii

Din cuib, În mâinile tale Frunza de vie Crudă Nu are umbră Coji uscate De ou Ochi de tristețe Înalt, pasărea Cheamă A moarte

În vara asta au trecut Mulți ani Fiecare clipă cîntărește Greu, ca o picătură De aur topit Îmi picură vara în carne și ard Mult mai repede Când m-oi isprăvi În loc de trup, voi fi O

Nu e doliu nici plângere ci gândire și absență albă Zgomot alb, de fulgi care sparg auzul păsărilor moarte Giulgiu de an, și de viață, poate fi un Craciun Giulgiu alb De uitare a

De ce să dorm, îmi spun... Doar, somnul, are partea lui Din mine, Și o să mi-o ceară Dacă mă doboară, o să-mi ia chipurile Din geam Și mâine n-o să mai fii... Și stau, veghez, la chipul

Ce fac elevii: - Intră în școală și își omoară în bătaie prietena presupus infidelă - Se distrează păruindu-se pe coridoare sau prin clase (fetele) sau se umplu de sânge unii pe alții (băieții),

Am ascuțit o femeie, netedă, arcuită Precum o sabie de Damasc Am mângâiat nopți întregi, cu sufletul gol, Fulgerul cald din ochii ei Acum, cu o privire, cad geamurile țăndări și taie

Și macină albul morarul din nori, Zăpada-i curată și gerul străbun Pe gard, înserarea atârnă comori Sclipiri de argint și cântări de Crăciun. În geamuri de gheață bunicii fac semn Și umbră,

Sunt țintuit pe crucea nouă A năzuințelor ce dor Iubirea ta, un vas cu rouă E al dorințelor izvor… Nu vreau ca lumea să cunoască În mână, cupa când o iau... Și setea mea s-o

În arșița de piatră, nu am teamă Privesc spre orizontul depărtat Fata Morgana dinspre el mă cheamă, Cu văluri nepătrunse, de păcat Să-mi cânți, și eu să văd cum crește Livada de smochini, în

Uite, vezi, sunt Cuminte. N-am dat foc La zăpadă, nici la Iarbă, și nici n-am plecat. Sunt tot aici, laolaltă cu rădăcinile și, dacă mă cauți puțin, mă găsești. Dacă nu, știu eu Alt

Nu poți să arăți orbului Lumina, iat-o, Precum nu poți arăta Ologului Drumul prin oase Poți doar simula Lumina cu o lovitură Puternică În cap, Iar Drumul poate fi Povestit și

Eu, sunt mai mulți Și nu ajung la ei Picături de liniște, Acid sulfuric în timpane Picături de Univers În ochi, Și mă ustură. Alte locuri: ar mai fi Sufletul, Gol La

Hai, stai cu mine să așteptăm Ploaia, care, după cum știi Vine de sus, ca și copacii. Când plouă, pot crede și eu Că sunt o picătură Și o să mă zdrobesc De gâtul tău.

E ora la care Regretul Sună din corn Câinii mușcă adânc Din vânatul zvâcnind Vino, vânătorule, Ai milă Ucide acest Sentiment

Vedeți, Aceste ruine Datează încă De la naștere. Dacă săpăm Metodic Observăm perioade De avânt Și invers. Toți jefuitorii Au pierdut Câte ceva: mereu Același Lucru.

Nu știu alții cum sunt... dar pentru mine Crăciunul a rămas întipărit din copilărie ca o sărbătoare a curățeniei sufletești, a bunătății și omeniei, a emoției și bucuriei exprimate prin cântec

Îndoiala Ca un minereu radioactiv M-a pătruns În gând, În calcul În păreri. Sunt ca o valiză La verificarea vamală. Îndoiala m-a trădat.

Am încercat să captez Visele Să le îmbuteliez sub presiune Și apoi Să ți le arunc În față Cu un gest criminal. Însă, au explodat În mine. E un risc Permanent În această Meserie.

De piatră În balta murdară Ascunde într-însa O alta, de preț Oh, tanti! – severă Cu trup de hetairă În turma băloasă Smaralde nutreț Smaralde, turcoaze, Si Perla de Taină Prin mâna

Ascultă-mi gândul Nenăscut încă În el e cântec, e vânt Si pietre de râu. Tu însăți curgi, clară, peste gândul meu Mă spăl întru tine, și Nu mă satur să te simt, Coplesindu-mă, clară, Izvor

Sângele gândului Meu, te poartă prin lume… În cap, visul si Soarele În inimă, puterea, Ta, si neodihna Noastră În mâini, nervul cântecului - Coarde, si clape, Si mângîierile Tale Glasul,