Ottilia Ardeleanu

peste tot tv serviciu teatru circ în plină stradă până și gunoierii vorbesc în gura mare buzele rostesc mecanic crispat !bă sex cu politica di_vină tot ea ne-a unit tot ea e părtașă la

o bătea pe mama se lipeau amurguri vinete alungate de furtuni care nu se mai terminau îmi vuiau urechile fugeam cu lacrimi în pumni în pod întunericul își înfigea dinții nu țipam m-ar fi

lumea ei este din tot ce mai poate îngriji cu mâinile cândva niște oameni o urmăreau ca pe o lumină își cumpăneau mersul după tactul cuvintelor sale treceau pe sub privirea ei ca pe sub masa

nevăzută arătare neagră trăiește în trupul meu își face nevoile mulțumită într-un suflet comod zi după zi mai intens mai periculos își exersează un fel de limbaj numai al ei fără a putea fi

soarele arde încrezut marin pe dinafară vaporașe rătăcite gânduri dispar pe orizontală faleza împietrește când trec scoicile adunate la șuetă au sufletul gol înfășurat în miros de

de cum pășim în stradă ceva stă să izbucnească până și primăvara e încărcată de un aer sfârtecător molima însingurării se întinde cu disperare orice sunet pare un murmur de nemulțumire orice

va pocni ca mugurele primei iubiri un țipăt pasărea a zburat cu petalele smulse albul s-a prelins roșu dimineața sare din piept cu o sută de bătăi în ușă o crăpătură zorii

La început a fost un nor gros, cocoșat și urâcios care nu știa altceva decât să se legene într-un hamac de vânt. N-a spus când și cine l-a născut, dar se pare că a fost abandonat. Se hrănea cu

degetele mele de la o mână nu mai seamănă cu cele de la cealaltă cu stânga tastez chestii mai neînsemnate în timp ce dreapta bate bine ritmul unui destin din care ieșim amândoi la soarele

ne va lovi pământul cu pumnii ne va lovi peste fețele noastre indiferente peste mâinile cu care am scris viața primește coroniță s-o aplaudăm ca să ne audă și să se plece dinamic ne va lovi ca

literele par niște ape repezi șușotitul îmi provoacă imagini dintr-o lume simplă neinvadată curgerea le e vie peste pietrele timpului îmi cresc arbori la marginile colii ispitit un stol

Fără suflare Un bocanc a făcut praf și ultima părticică din mine Cineva mă urmărea insistent de la căderea toamnei N-aveam timp să dau importanță stăteam de vorbă cu vrăbiile la ciugulit

clipe care explodează bio universuri cu un conținut intim deschiderea lor cum ai pocni din degete evrika și câteva mii de vieți ni se dăruiesc cât să le inspirăm ne luăm tinerețe câtă vrem

aerul acesta infestat cu iubire mușcă limbile unui ceas pieptul tău se întrece cu timpul nu-l mai pot întoarce în douăzeci de rânduri m-am născut pentru tine am tot și nimic din viață

dacă ai ști cum se iubește asta înseamnă credința ta o apă despicată de oameni trec viețile lor frânte într-atâta mă dor genunchii pe sub care dumnezeu a făcut lumea nu mi-e greu să-mi bat

te-ai ascuns între niște poezii care fac ape oamenii nu se sperie intră ușor încep să înoate fiecare cum a învățat de la părinți de la proful de sport ori cu gașca unii se iau la întrecere cu

spre sfârșitul anului nu mă mai impresionează ornamentele stradale ba chiar mi-e milă de copacii înfășurați în becuri colorate sperie porumbeii care până mai ieri stăteau agățați ca niște

am să mă așez în golul umărului tău îmi spuneai și toate lucrurile îți făceau loc zâmbetul brațele ochii nu mă deosebeam de tine cu nimic am voie să-mi placă ceea ce scrii întrebam iar tu