Poezie
albul-escu
1 min lectură·
Mediu
atâta-ți spun nu înjura pe omul care-n fața ta
abia pășește
povara sa nu gura ta o izbăvește
ba îi arunci chiar tu acum pe umeri spurcăciune
nu te uita că a ieșit pe ultim drum
în lume
de ce grăbești puterea lui se scurge ca un fulger
de braț îl duce obosit și nevăzut un înger
să poți să treci lui i se pare departe un refugiu
și cerul spart în mii de flori pe lume
ca un giulgiu
acoperă vederea lui și inima deodată
îl lasă cum pe-al său iubit o preafrumoasă
fată
să traversezi spre moarte nu-i nici drept nu-i nici ușor
privește dacă poți în ochi pe marele
actor
ori poate dinadins au plâns joi clopotele toate
din stradă au răspuns în cor
claxoane indignate
iar versul meu s-așază trist picior peste picior
ca un artist neputincios în alb tăcut
decor
022.764
0
al timpului lui și al nostru atât de hulit de camelionii și năpârliții
zilei de azi. artei închinându-și viața a răspândit în juru-i lumină.
am avut norocul să-l văd de aproape de trei ori,fugitiv,dar îndeajuns
să-mi rămână în memorie chipul împozant cu trăsături pur bărbăteștiși
cu acele inconfundabile sprincene,emanând în jur curaj,virilitate și
o distincție aparte. om și artist și-a păstrat dreaptă coloana,iar albul numelui
nu și l-a pătat. într-o poezia fără de nume el și-a spus crezul:
"Zilele mele-
Cioburi colorate de speranță
Mi le înfig în ochi
În așteptarea
Valurilor de lumină-
Spuma lor
Să-mi spele rădăcinile
Să pot intra
La apusul soarelui
Cu ele curate
În brazda răbdătoare a
Pământului făgăduit."
cu sfințenie și l-a urmărit și păstrat.
azi brazda răbdătoare îi va primi trupul.
chipul și gândul lui rămân nouă și generațiilor ce vor veni.
sfârșitul i-a venit, cum spunea, în grea așteptare și poate
cu mare-ntristare in jur văzând ruinile trudei neamului și timpului său.
Dumnezeu odihnească-i trupul în țărână ușoară
și neuitarea dăruirea-i de-o viață...