oricealtceva

de acord cu liviu, uneori poezii bune trec neobservate, si e pacat.
poezia aceasta e linistita si calda, stii, simplitatea aceea a
sentimentelor asternute cumva, obiectiv in poezie.
.. el si ea. si totusi miroase a brad injunghiat, cumva in jurul acestei afirmatii se asterne tristetea.

la multi ani

mi se pare f. reusita imaginea in ansamblu al textului. daca pot compara cu ceva, atunci acel ceva este coloana infinitului.
mi se pare de o simbolistica extrema imaginea femeilor fara maini, imperfectiunea creatorului de a oferi creatului sursa, uite, ma gandesc oarecum ca asa suntem noi, oamenii, creati fara acel element ce tine de divinitate, care ne separa. evident, aici se reduce la sombolistica mainilor, importanta lor, stim cu totii, este colosala, poate pentru ca toti stim ce pot face mainile unei femei. pot modela sau risipi ceva imperceptibil, pot oferi continut si forma acelei substante curioase numite suflet :)
m-a atras mult viziunea aceasta a ziditorului ce isi lasa tristetea in creatul sau, si receptez acest simbol ca o tristete venita din spatele textului.

:)

cre`ca doarme

sau nu !

steluta domnului enache ionut

gellu spunea,

\"și fiindcă mai aveam timp am tăcut și m-am culcat acolo în roșeața crepusculului meu\"

asa am definit eu poezia ta, o marturisire, un discurs trist
despre lumea care se imparte ca si aripile, si nu oarecum, aripile sunt structuri complexe colective, sunt conditii decise. de altfel, irina, citesc de ceva vreme ce scrii si ascensiunea este notabila, aici am de reprosat doar, cum spunea si liviu, abundenta de metafore.. nu zic neaparat ca e rau, doar atentie sa nu cazi in groapa metaforizarii de dragul metamorfozarii:)

uite, mi-a placut f mult cum ai ales sa inchizi poemul, e asa simplitatea aceea care da acces la nostalgie si trasmite ceva..

oricum mai mult de un zambet nu pot sa iti las.

da, un poem ca o ploaie de primavara, cumva calda dar si grea,
si poate tocmai simplitatea asta discursiva ma atrage pe mine
atat de mult in astfel de poeme infasurate in suflet, poate doar aceste cuvinte atat de sincere si care pornesc din si nu de la, poate doar tristetea ce ramane asupra poeziei ca un nor , poate pentru treburile astea marunte ale parintilor care par neinsemnate dar le amintesti presus de orice eveniment urias, o privire, un gest, pentru ca momentul ramane si clipa ramane, pentru ca nu suntem supusi niciunei rusini cand spunem asta pentru ca ne mandrim cu orice lucru cat de marunt si zambim cand ni-l amintim pentru ca suntem oameni si ne induioseaza tocmai lucrurile omenesti, pentru ca poezia asta este poezie fiecarui om ce isi vede tatal asa, uneori niciodata sau mereu. pentru ca atunci cand se risipesc norii, continuam sa il vedem.

implicita recomandare a cartii din subsolul acestui text :)

mie poezia imi apare ca un slideshow o serie de imagini atent construite astfel incat trecerea de la un cadru la altul sa nu se diferentieze pur si simplu imi apare ca o culoare rosie aprinsa pe un fond sepia,
si toata aceasta dinamica din text se invarte in jurul inceputului, care cred ca este o voziune sau un vis poate, oricum tot pe un fond sepia, apoi imaginile accelereaza cititorului accelereaza pana in final cand dinamica ia sfarsit, impietrirea in fata sinelui..
multumesc pentru implicita recomandare si pentru lectura

un eseu argumentat idei bune insa ai cateva idei cu care nu sunt de acord..
de ex. fericirea nu o vad in aceeasi oala cu bucuria, cum zicea si kant ea este un ideal noi ne multumim doar cu palide surogate ale acesteia cum ar fi bucuria placerea apoi in antichitate {solon?} se vehicula ideea ca nu se poate vorbi despre un om daca e fericit decat in clipa mortii fiindca oricand se pot abate nenorociri cand poti trage linie si poti spune daca ai fost sau nu fericit ...
in corcondanta cu kant apare nietzsche in ecce homo cu afirmatia \" eu nu resping idealurile, pur si simplu imi pun manusi in fata lor\" ..

mihai e foarte important ca ai avut de zis si ai zis, doar ca nu ai spus nimic.

mie mi-a placut tocmai si fiindca are un aer obiectiv ceea ce e cam greu in poezie, nu stiu daca se mentine finalul pentru ca, chiar daca efectiv traim in lumi diferite suntem aceeasi, ea poate mai tanara, tu poae mai batran. dar cu siguranta nu asta conteaza, este absolut indiferent daca pamantul se invarteste in jurul soarelui sau daca soarele se invarteste in jurul pamantului [sa citez pe Camus] atata timp cat forma noastra de OM e aceeasi. si cred ca nu au legatura fenomenologii sau alte filosofii complicate,
omul e mai batran sau mai tanar,
este sau a fost
acelasi OM
care inseamna femeie si barbat.

cred ca mi se pare fortat \"vom dormi sub cerul de deasupra\"

in rest o poezie in spirit
de sarbatori
care e mai mult o cantare
si pe cuvant frumos canti in poezie
unde este necesar sa nu auzim
doar sa vedem si sa asteptam

ce?

looooool pai unde mai dane ca eu l-am cautat si nu apare cu atatea stele :)

e o viziune de-a ta ?

a, mi-am adus aminte : ai un typo la \"Ca o respireție, între doauă acțiuni\", eu atat am reusit sa gasesc.

Limbajul este mai mult decît o textură de cuvinte, este un sistem de semne

plec de la aceasta afirmatie, ca student in comunicare ce mi-s :), si completez \"comunicarea este totul\". poate fi inteleasa absurd afirmatia asta, dar atunci cand exista emitent canal de transmitere mesaj cod si receptor, comunicarea este inevitabila. si pentru noi, oamenii, este imposibil sa nu comunicam.

limbajul este un sistem de semne, aici se restrange sensul comunicarii doar la limbaj. in opinia unui nene pe care nu`l
mai tin minte:) comunicarea este un sistem de semne, si in comunicare intra toate aceste lucruri. mi se punea la un moment dat intrebarea daca poate exista comunicare in lipsa unui receptor direct. qui rogat, non errat. un exemplu ferm
in acest sens este scrierea unei carti, sau chiar acele sticlute lansate de marinari pe apa cu diferite mesaje. chiar daca atunci cand mesajul este lansat nu exista receptor, putem spune ca, comunicarea este reusita cand sistemul de semne ajunge in fata unui receptor, cand atat receptorul cat si emitentul folosesc acelasi canal de transmitere si acelasi cod.
citisem prin anul I de fac. o carte faina, pe care o recomand oricui, \"la inceput a fost semnul\", dar intre timp am uitat autorul chiar daca imi
era profesor de semiotica. jenant chiar:)

un limbaj fara cuvinte este evident, limbajul trupului. poate in unele situatii mai elocvent decat orice cuvant. sunt absolut convins si chiar afirm ca oamenii pot comunica la fel de bine si fara verbalizare. uneori,
poate chiar mai bine. un gest, o pozitie a corpului chiar un gest instinctiv poate fi presus de orice cuvant. in teatru cred ca asta este mai presus decat orice [zic eu, care nu ma pricep la teatru neam, nu ma impuscati daca gresesc :)]

\"Într-un fel, vidul implică plinul și plinul are nevoie de goliciune\". mi-a placut in mod deosebit aceasta afirmatie, reda cel mai clar conditia sine qua non a semnificatului vis-a-vis de semnificat, a cauzei vis-a-vis de efect.
\"Potrivit gîndirii sale, cuvîntul este o particulă foarte mică a unui sistem gigantic\". afirmatia asta intregeste afirmatia mea din inceputul comentariului, si se largeste universul comunicational. comunicarea este totul. iar cuvantul este doar un punct dintr-o dreapta, la care la fel de usor se poate renunta. putem da formei o alta forma, si isi pastreaza compozitia, se schimba doar statutul.
un eseu din care am ramas cu multe

revin si spun ca da, este un poem remarcabil si la o a doua citire imi pare imposibil poemul fara final.

o poezie si un discurs foarte placut, nu sunt de acord insa cu formularea apa apoasa si nici cu jocul de cuvinte din final chiar daca e o idee foarte buna.
in rest, mi-au ramas in minte cuvintele tale

\"nu contează cât de mult ne iubim
atâta timp cât peste tot pe unde trecem rămân
semne doveditoare că nu ne urâm

cred ca ascunde foarte mult aceasta fraza, si eu sunt de acord, la modul general privind, ca nu poti iubi pe toata lumea in viata e absurd sa ceri asta iar daca \"raman semne ca nu uram\", atunci totul ar fi perfect. teoretic.

mie imi pare cel mai potrivit titlu acesta fiindca inteleg nu ca autoarea cauta titlu ci textul isi cauta titlul .. e asa o idee misto in sinea ei.

:)

mie versul acela imi induce cu totul altceva.. nu stiu, o atmosfera launtrica sa fie precedata de acel vers, o autosugestie ce se vrea auto-dezvaluitoare, o atitudine destul de complexa zic eu avand in vedere ca autoarea schiteaza o actiune de complezenta..

adica mi se pare o poezie ce evadeaza din autoare si se intemniteaza la loc, deloc o refulare mai mult defineste acea dinamica a caruselului [btw titlul f. potrivit] o durere ce pleaca dar nu ajunge nicaieri..

ai si cateva scapari..

nu ma prea impac cu toate repetitiile voit accentuate in rest un text ambiant placut sincer si ce este mai important reuseste sa transmita ..

wow ... adica, wow ...