Sum ergo Deus est

Bunul nostru Dumnezeu, nu e... cel mai mare Zeu! Nu poate fi El redus, la imaginea lui Zeus, cel care într-un răstim, conducea-ntregul Olimp. Lumile lor sunt ascunse; între ele-s nepătrunse cum și lumea spirituală, e de cea materială. Dumnealui, ca fiind divin, cu mult este mai sublim! pentru că, în al Său grund, a transcens faza de gând care, pentru Sine-n fapt, e deja mult prea compact pentru a-l urzi-n croiala, ce-i atestă rânduiala. Unde este-n bună stare, Zeii nu mai au tipare, nu au nici măcar renume! fiind pe-acolo altă lume 'n care noua lor etate, se afirmă-n Unitate posedând, în astă speță și o altă conștiență. Dânsu-i Cel ce ne-a-mplinit, de la zero, la zenit, care-a-nchipuit și-a dres, simultan, într-un proces putințele primordiale, libere spre afirmare capabile de-a se produce, după cum se vor conduce. Măsura astfel creată, reportată-a fost în soartă, 'n lumea Zeilor, mai jos, unde-n mod judicios prin al lor vădit aport, reproduc totu-n raport cu mai densa existență, prin spirituală competență... Suntem toți cu Dânsu-o ființă, creați prin a Sa silință conlucrând precum organe; în El fiind aceeași carne. Chiar de lumile născute, aparent de El sunt rupte! de-s privite-n al lor grund, toate-s din același prund... Pretutindeni se afirmă, fiind chiar Existența primă pentru-al nostru Univers, care este al Său Vers, adică o exprimare,-n sunet a putinței Sale care-armonizează totul, împlinindu-l cu sorocul... Întru toate e doar El... lumile... în fel și fel, cum și omul, mai restrâns, cosmosul în sine-a strâns, iar această afirmare-i și-apropo de modu-n care toți ne vrem, ca genotip, facere după-al Său chip... Din Tatăl ne-am luat avânt, într-o lume fără gând în care omul idee, străbătea o odisee liber fiind într-un parcurs, îngrădit totuși de curs pe care îl va răzbate, după cum crede și poate... Și în El omu-a fost viu! într-un sens ce îl descriu ca ființând într-o-animare, peste-a spiritului stare! putând chiar liber alege, însă, zic, în altă lege unde totul e... cântat!... da-ntr-alt fel armonizat fiind și-acolo conștient; cu un eu chiar mai potent! derulându-se ca sine, simultan, da capo-al fine... Cum omul va da din coate, ca un Zeu și el s-arate, Zeii toți și ei se luptă, Dumnezei cândva s-ajungă, iar omul, fără de tară, cel ce nu cade din scară! în Cer are trebuință, să se-nalțe cu silință nouă trepte-n conștiență, revelate-n inocență până va purta ca haină, a Tatălui sublimă taină... Lumea Zeilor e gând, pe o scară tot urcând, iară ce sub ea apare, este chiar a lor lucrare cândva fiind în ființa lor, ca model, intenții; dor având, însă, drept proiect, ce le-a dat El, în direct... Ce gândește omu-n sine,-s adumbriri din lumi mai prime, noțiuni fals înțelese... ale intelectului succese! iară tot ce-i pe Pământ, umbre-s din același gând, arhetipuri ce-s conforme, cu ce va s-apară-n forme și-n percepții-apoi primite, drept manifestări ivite. Ambele, prin gând cusute, devin cele cunoscute ce-n memorie, cu sârg, îndesate-s spre afund, unite-apoi și în concepte, spre-a zări ce nu se vede. Știința omului spre zări, luată ca reprezentări... Cum Divinul-Creator... sare!... lumea Zeilor, omului nu-i este dat, să-L privească-ngândurat, să-L disece-n noțiuni, să-L împartă-n porțiuni, iar cu rațiunea-i rece, să-L contemple până-i trece sau poate prin intelect, să-L închipuie-n concept. El nefiind un gând creat, nu poate fi detectat cu ce omul poartă-n sine: radarul de noțiune, un simț prins ca definiție, în ce-ar fi o intuiție. Ce mai vede el în goană, este doar a Lui sutană, Dânsul fiind cu mult mai mare, decât Universu-apare în privirea lui îngustă, ce nu-i vede fața justă. Măreția Lui reală, nici chiar Zeii n-o măsoară! căci de ești o firimitură, n-ai priviri de anvergură! iar în comparație cu Dânsul, orice Zeu este minuscul. Chiar de-s luați și la un loc! nu-i ajung nici la mijloc... Cum omul se manifestă, în creația-i terestră neputând însă-afirma, cum că-ar fi persoana sa ci sunt doar abilități, ce-i parvin din facultăți ce-s apoi manifestate, în diverse fabricate, nici de Tatăl nu poți spune, că este creata lume și cu-atât mai mult natura! ce Terrei va da frizura deși, luate la un loc, toate-s din același foc... De-asta cultele o spun: Domnul, singurul Stăpân nu poate fi conceput, de gândire străbătut, gândul fiind într-altă stare; esența lumii spirituale, cărămida ce zidește, ce sub El... El păstorește. Pentru Bunul Dumnezeu, gândul e deja prea greu! pentru-a-L țese în veșmânt, drept o entitate gând. Neavând pe-acolo scop, în El chiar nu-și are loc. Nu poate el nici urca, nici nu poate contempla ce e peste firea lui, în lumina Domnului căci pe-acolo nu se află, noțiunile-n zăbavă să le poată împleti și prin ele-a-L proslăvi... Creatoru-n constituție, nu-i actoru,-n distribuție, nici scenariul, nici povestea zisă spre a-i duce vestea! nici decorul ce se-arată, precum focul de pe vatră. Chiar și rolul principal! Lui îi este doar formal... El e Însuși Ziditorul!... pentru noi chiar Autorul pe care nu-L vezi jucând, monologuri declamând. Piesa-i scrisă pentru om! Pentru-al dânsului sindrom, Terra fiind, de conjunctură, scena... pentru o miniatură 'n care omul va să joace, după cum prins e-n soroace, nefiindu-i impus un rol, ci doar fondul... prin decor! căci scenariu-a fost să fie, fără prea multă regie... Domnu' le-a închipuit pe toate, inclusiv prin altă parte! iară ceea ce-ți arată,-i vie-n simțuri clar dovadă despre existența Lui, în afara jocului... cu poruncă să ne-adune... la sfârșit de stagiune.