Sum ergo Deus est

Ș-am lăsat în urmă Luna, îmboldindu-mă întruna, aștrii să-i parcurg pe rând, să-nțeleg deci cine sunt!... Amintiri nu mai aveam; prin afecte doar priveam drumul fiindu-mi presărat, de tot ceea ce-am uitat... Licăreau, totuși, prin mine, inspirații mult sublime! viețuite pe Pământ, când cugetu-mi mai lua avânt și prin care-am fost legat, de ce-n slăvi am înălțat prin rugi și devoțiune, prin rituri și afecțiune... Întâlneam pe drumuri fapte, ca fiind propriile-mi acte gândite și chibzuite... iar apoi și împlinite, dar și de-alea, fără zală, făcute la nimereală. Toate două fețe-aveau, ce spre mine lung scrutau. Una exprima durere; alta scopuri; furii și putere. Le zăream cum se opun, spre a mă opri din drum, cum se agățau de mine,-n jale, milă și suspine. Pe una chiar eu eram, pe când fapta-nfăptuiam, cealaltă purta cu patimi, chipul umezit în lacrimi, chip care cerea dreptate, pentru cele îndurate: ochi și dinte pentru dinte, răzbunând dureri simțite... De-ncercam să le-ocolesc, le zăream cum mă-ncolțesc! Ochii de mi se-nchideau, mai tare în jur vedeau! Nu aveam nimic a face, pentru-a fi lăsat în pace. Chiar dacă de-afară-ți vin, știi că toate-ți aparțin! Era ca și cum prin viață, gânduri negre te înhață care nu-ncetau să crească,-n suferință sufletească. Doar că-n traiul pe Pământ, chinu-i estompat de trup. Pe sus, neavând el stare, zbuciumul e mult mai mare! Se iveau nețărmurit!... în posturi de negândit căci îmi apăreau cu fețe, în decor, drept suprafețe neavând dimensiunea, ce-ar fi dat și profunzimea diferind și cum pe jos, le-afectasem dușmănos. Un traiect cu totu-aparte, l-aveau cei trimiși în moarte prin luptele ce le-am purtat, cu cei ce ne-au violat. Noi nu am purtat război, spre-a ne însuși zări noi. Cei tăiați din rădăcini... și n-au fost deloc puțini! erau dintre cei ce-au vrut, să ne-njungie în gât! să ne fure ce-i al nostru, îmbuibându-și sieși rostu'. Nicio vină n-am purtat!... Noi și eu ne-am apărat!... Cu rândul mi-au ieșit 'nainte, pocăiți, cu brațe-ntinse rugându-mă să-i iert pe toți, asumându-și c-au fost hoți și că moartea îndurată, a fost într-o luptă dreaptă căci, dacă-ar fi fost în stare, nici ei nu aveau cruțare. Însă, trebuie să spun: gându-i totuși de păgân căci mai sus, am înțeles, cât el este de pervers înțelept fiind să te-apleci, chiar de viața ți-o dezlegi căci în starea-universală, supunerea e triumfală. Viața trebuie urmată, cu încredere în soartă căci ce-acolo-ți este dat, nu poate fi încurcat. Este ca și cum în curs, urmezi foaia de parcurs. Reacții, altora dăunătoare, clădesc karma viitoare... Și-ncă mulți ce mi-au greșit, să îi iert, rugau smerit dintre cei ce-au decedat, pân' să fiu eu, destrupat mai puțin cei ce din viață! mi-au reapărut în față cerându-mi spășiți iertare, pentru daune moral ori chiar s-au recompensat, de-n alt mod m-au afectat. Și eu am făcut la fel, căci greșit-am mai mereu, iar această iertăciune, nu-i căci cineva-ți impune! ci-i pentru c-ai priceput, nedreptatea ce-ai făcut! suferința ce-ai produs-o, pe când fapta ai comis-o sau sub altă formă dată,-a fost durerea generată... În turme iveau turbate, vietățile vânate sau pe care le-am lovit, ori pripit, ori chiar voit! Spaimele în piept simțite; hăituite și-ncolțite și a morții agonie, le trăiam, fiind date mie! Noi credem că animalu'... e precum șaua și calu'. Suferința-i e la fel; spaima zace chiar și-n el! Ce nu poate să simțească, e durerea sufletească. Doar senzația de bine,-l face guduros cu orișicine. Și o muscă de-ai călcat! îți simți pasul apăsat. Și o plantă ce ai smuls-o, din pământ și nu ai tuns-o o simți, ca și cum din chică, silnic părul îți tot pică... Le mai linișteam cu ruga (nu puteai scăpa cu fuga!) de a mă ierta cu toate, pentru răni și pentru moarte promițând că-n altă viață, le voi proteja ca rasă căci toate, văzute-n jur, nu aveau propriul contur. Cumva, dintr-un suflet-grup, se iveau neîntrerupt având forme schimbătoare; diferind și prin vigoare, iar promisiunile făcute, nu mureau... ca neștiute! Erau frate, puse-acolo! pentru-a le căra dincolo precum înclinații-n ființă, susținute prin voință... Niciun gest nu-i pe degeaba și nici nu impune graba. Toate-și au un rost precis, derulându-se concis fără drumuri de întors... sau... ceva injurios... Și pe-aici există case; mărețe sau dărăpănoase cu etaje și subsoluri, unde sufletele-n stoluri viețuiau în suferință, dar toate cu bună știință! pricepând că nu e boală! ci-i chiar slava care spală înălbindu-le ființarea, spre-a-și continua urcarea. Dar și-n stări mai elevate! multe altele-s cazate funcție de cum prin viață, morala le-a fost povață, după cum ar fi optat, înspre bine sau păcat când ceva le-a stat în cale; semeni, plante; animale, dar... și nu în ultim rând, toate astea, sugerând și credința cea purtată, întru Zei, Hristos și Tată... Tot acuma-am mai aflat, rostul somnului din pat. De în el dormeam buștean, în fapt eu mă judecam! pentru ziua ce-a trecut, cu greșeli ce am făcut, iar în corp se întregeau, forțele ce-n zi sleiau. Dar nu eu, cel adormit, eram ăl nemulțumit! ci acela de mai pe sus, care să mă nasc m-a pus. Eul ăla... neștiut... cel din care-am coborât, care m-a-ndrumat spre viață, rămânând sus, ca povață, iar de-acolo tot pândea, cum lucra morala mea! Ăla... de se zice... cu emfază, cum că se reîncarnează. Și tot el, așa-am aflat, de-a mea soartă vinovat tot așa cum eu, ce sunt, o voi da pe-alta, la rând și cumva răspunzător, să mă mâie mai cu spor, să urmez drumul prescris; să nu sar din ce-am promis!... Faptele de care zic, se-nșirau într-un tipic având toate înțelesuri, despicate-n multe sensuri ce acuma-mi apăreau, în valoarea ce-o purtau pentru mine, pentru-advers, pentru-ntregul Univers. Le priveam, le tălmăceam, până ce le deslușeam ca apoi să aflu-n mine, stări de rău, mai rar de bine și-o dorință, ce ardea, înspre-a le răscumpăra. Doar atunci, cu ajutor, făceam pasul următor... Pas cu pas am tot suit, până ce le-am isprăvit, iar atunci... surpriză mare!... Eram eu, în altă stare! Tot ce-n suflet am nutrit, era-n juru-mi plămădit, iar ce-n jur am tot schimbat, eram... cel adevărat!... Nu privi ca lemnu-n curcă! Știu că mintea ți se-ncurcă! Pe aici totu-i pe dos, dar nu-n sens de fund întors! Ce pe jos urzeai în tine, în Cer stă-n împrejurime. Ură, bucurii, necazuri... devin vânturi, flori; talazuri. Chiar ș-organele interne, îți apar cumva, alterne căci le vezi plutind pe-afară, într-o viziunea clară! iar sistemul planetar, ce pe cer roia plenar îl vei regăsi drept grup, în ce-aicea-ți este trup... Ce altora ai provocat, printr-un gest necugetat! suferințele iscate, prin purtări necontrolate! pe aici le duci în tine, să constați de-ți este bine! Nu e cale-așa de clară! să-nțelegi ce-i o greșeală. Nu e ordine mai dreaptă! să pricepi ce este-o soartă... Sufletul, eliberat, va tot crește ne-ncetat cuprinzând în al său tot, spațiul cosmic, ca un glob care este la comun, pentru toți cu-același drum, dar și cu acei mai mari, pe acolo suverani. Diferența-n... buletine o dă conștiența-n sine la care ajungi lucrând, doar în viață, pe Pământ. Odată ce ai murit, totul este înlemnit la nivelu-abandonat, când pragul l-ai traversat. Creșterea care e spusă, nu este deloc impusă! căci sfera se tot dilată... da-ntr-o limită ce-i dată funcție fiind de-o uitare, a dorințelor materiale și de cât spirit prin duh, strâns-ai în al vieții balamuc... Prima sferă ce-i atinsă, peste Lună e extinsă! fenomen ce e notoriu, traversând prin Purgatoriu ca apoi să ia amploare, funcție de fiecare. De pe la Mercur, încolo, intri-n Raiul lui Apollo. El este al doilea astru, ce cuprins este-n cadastru. Venus îl urmează-n rit, pentru cel cu mai mult spirit, Soarele și el, la rând, traversat este-n curând. Apoi Marte, Jupiter... înșirate-s prin mister ultimul urmând să fie, Saturn... cu a sa mărie. Dar cum spun, drumul tot urcă, doar de cari spirit în cârcă, doar dacă în viața dată, l-ai tot strâns prin gând și faptă... Ca apoi, invers, spre Lună, sufletul iar se adună! astfel că, cu cât coboară, totul se comprimă-n scară incluzând o chintesență; un germene cu o potență dată de ce-a fost cules, pe drumul parcurs invers, roade care-au fost cu dare, în drumul de la urcare prin relația biunivocă, dintre duh și Sfinții-n vogă. Acest germene născut, ce nu-i sufletul trecut! conținând corpul eteric ș-al senzației... generic, o să-și întregească grupul, cu ce-n mamă este trupul (metaforic, dar cu risc, e ce-aduce barza-n plisc), integrarea fiind totală, la maturitatea funcțională. Din această unitate... se va naște-o entitate ce-i legată-n panoramă, de trecuta, printr-o karmă! care-și are bază-n tot, din ce a primit prin corp luat, însă, precum treime, pe întreaga-i profunzime căci în fiecare dintre părți, sunt deschise alte porți manifeste, ca reper, în instincte, fire... caracter prin care omul e-ndrumat, de pe unde a plecat în ce fel să se-adapteze, la ce mediu-i pune spețe pân' sa înțeleagă lumea, cu gândul și cu rațiunea... Dacă am pornit spășit, din starea-n care am murit am ajuns, mustind de vlagă, băiețelul de o șchioapă tot parcursul fiind pe dos, de la moarte până jos, iar ce întâlneam în mers, țineau toate același sens. Faptele ce-s judecate, sunt până-n maturitate! rațiunea fiind a mea, după vârsta asta,-abia. Ș-asta nu doar pentru mine; valabil pentru oricine! iar ca timp, m-au bântuit, cât în viață am dormit căci în somn, cum mai ziceam, prima judecată-aveam care-mi arăta necazu'... și sfatul de-a suci macazu'. Chiar de nu l-aveam în minte, la trezie fiindu-mi pilde ce primeam ca îndrumări, lucrau prin diverse stări în diurnul meu prezent, urcând din subconștient... Mi-a fost dat mult mai târziu, să-nțeleg cursul în viu. Timpul poate fi parcurs, nu numai în sensul dus. El se scurge și pe dos, de cum e firesc pe jos pentru a te-ntoarce-n cel, ce ți-a fost primar model cu ce-n viață-ai izbutit, să ridici spre-al său zenit compensând o diferență, ce doar timpu-i dă esență. Ca și cum ai fi plecat, de o zi, nu de un veac! Este ca și cum ai face, drumul dus, dar și încoace! La dus el se derulează; la întoarcere iar se rulează. Timpul cel de jos dispare,-ntr-ale susului mosoare rămânând doar diferența, ce ne-a măsurat absența care este temporală, cât o zi spirituală. Pe la noi de e s-o treci, în ani sunt cam șaptezeci și ca medie-ți arată, viața ce ți-e programată... Când parcurgi calea invers, ești în corpul-univers. Trupu-astral, purtat în viață, el la rându-i se dezmață! pân' să-ajungă-n chiu și vai, la vama ce dă-nspre Rai unde te prezinți ca nud, fiind doar sufletul născut de la naștere la moarte, după cât ai dat din coate compus fiind, esențial, din ce-ai strâns spiritual. Dacă trupul e puriu, la moartea omului târziu, în lumea spirituală, sufletul intră pe oală fiind acolo nou născut, din trupescul ce-i pierdut. Ce va trece de vămaș, este-un suflet-copilaș. De aici îndemnul vine: pruncii să vină la Mine”... La fel este mult scurtată, diferența, ca durată dintre ce a fost Creat, prin Sisteme-apoi purtat și manifestarea împlinită, ce în Tată-i reprimită când Fiul rătăcitor, se re-ntoarce la Izvor. Aici, iar de socotim, ziua dată în Divin nici ea nu se potrivește, cu ceea ce-n spirit crește... Chestia e cu dichis, fiind văzută mai precis și în faptul că spre-n sus, timpul piere pe parcurs. Trebuie-nțeles cu slavă: timpul curge-ntr-o enclavă dată lumilor mai nou create, rupte de eternitate! fiind în ea dat să ajungi, doar de-ai respectat porunci, doar dacă prin atitudine, le-ai cuprins în amplitudine... Însă-i și o continuitate, între viețile-ntrupate. Sufletele care-apar, dintru Eul... general (ăla de se re-ncarnează, ca o conștiența trează), fiecare-și poartă anii, după cât a primit danii de la-acel înaintaș, căruia i-a fost urmaș. Deci putem vorbi pe ture și de suflete mature! după câte încarnări, are-un Eu mai jos, pe scări sau de cât, în fiecare, trăirile n-au fost sumare... Transformări mereu simțeam, pe măsură ce suiam, iar când toată judecata, pot spune că a fost gata forma ce-o aveam pierise, din ea multe fiindu-mi stinse, dar ca suflet mai curat; apt de-a fi mai sus purtat... Și gândind acum la toate, iată că i-am dat dreptate Îngerului ce-mi spunea, cum că alta-i ființa mea! În urmă de făceam saltu', cel din viață era altu'! De priveam la el deplin, îmi era complet străin!... Și-uite-așa, remaniat, am pășit spre-acel regat care el! ar fi pe bune, Raiul cel descris prin rune... Și pe-acolo este trudă, doar că liniștea abundă. Nu mai este supărare, suferință și-ncordare. Acolo umbli printre Zei, conlucrând direct cu ei pentru a te ridica... tot mai mult, în firea ta înălțându-te mereu, prin lumile lui Dumnezeu, dar și-n scopul de-a zidi, arhetipurile vii ale viitoarei ființe, în structură și-n tendințe... Oamenii și ei prin cale, toți vor fi cu bunăstare căci nimeni nu va să urce, de răului nu-i pune cruce. Dar de nu rămâne-n loc, un ceva, cu bun soroc drumurile-or fi purtate, prin doline-ntunecate... Tu, cel ce citești de față, care încă ești în viață încearcă să te căiești, să te pleci, să te smerești, învață ce-i compasiunea, jertfa, mila;-nchinăciunea căci accesul, spre mai sus, doar prin ele-i predispus! Doamne ajută!