Sum ergo Deus est

Peste noi, cei fără casă, patronau sfinții de clasă fiind pe-acolo casa lor!... noi ca mortu'... trecător nefiind încă fasonați, spre-a fi-n Ceruri încadrați. Îngerii!?... Niște pitici!... Ăștilalți, mult mai voinici! Înșirați pe ierarhii, pe sectoare; căprării... nu era nimic ascuns! pentru ei de nepătruns... Toate aste monumente, aveau darul să contemple chipul nostru-n pocăință, în lupta de-a crește-n ființă. În Sistemele cu cântec, ne-au țesut în propriul pântec fiindu-ne dascăli tăcuți, pe când nu eram născuți și profesori cu-ndrumare, în lunga manifestare chiar și-n erele pe când, nu purtam în sine gând. Înțelepți se arătau, doar prin felul cum priveau! iar pe chipuri le vedeai, ce valoare-acolo-aveai! căci în oricare context, te citeau ca pe un text... Nu puteai nimic ascunde!... Totu-ți apărea pe frunte... Să se-aștepte cei cu patimi, la o burniță de lacrimi. Cel curat se va-mplini, prin daruri ce va primi. Cei în care lenea-a fost, scopul ce le-a dat un rost nici aici n-or fi în stare să înceapă vreo lucrare. În zadar se vor roti, tot pe unde-or poposi... Aceia cu stăruințe, înspre-oculte-nalte științe vor fi luminați la minte, de-ale lor învățăminte primind darul să privească, negura s-o risipească, să-nțeleagă ce-i Creat și-n eoni manifestat, ce e omul în făptură, ce-i Pământul pe sub zgură, ce sunt lumile de-a rândul; ce e Viața; ce-i Cuvântul! Cum Verbul s-a întrupat. Ce e trupul!... Înviat, ce e binele... ce-i răul; ce e Cerul... ce e hăul! Cum materia-n vâltoare, spirit e, da-n altă stare din el fiind ea scăpărată, comprimată, asortată ca apoi, pusă pe jar, să se perpelească-n har separând din ea arsura, care-i înzgura făptura și-n final iarăși suită, ca o Sine mai smerită unde totul, ajungând, va fi iarăși spirit-gând! ca apoi, prin alte lumi, chiar Divinul din genuni. Vedeau totul într-un Tot, împletit ca într-un nod... Contemplând sus Unitatea și mai jos diversitatea vedeau cum spațiul și timpu', dau iluzii de multiplu, iar Eternul, fără margini, tot urcând, cum pierde sarcini. Pe figura lor măreață, zăreau vremuri vechi la față! separate nu de spații! nici de ere! ci de nopți fără de stele când lumea era într-una, iară omul doară una cu starea potențială, nepășind încă pe-afară. Perioade-ndepărtate, pentru om prea-ntunecate! căci dânsul, printr-o putere, va avea doar în vedere Sistemele în care el!... fosta și va fi subiect în Cer. Întâi trei fără cuvinte; după... trei, de-acuma sfinte Terra fiind întru mijloc... unde eu-i cu soroc. Dar aflau și ce-o să vină; vremuri pline de lumină când liber omu-și va alege, traiu-n propria sa lege și cum se va-nfățișa, în toată splendoarea sa precum Sfinții de acum, slăvit fiind și el pe drum de acei veniți la rând, spre lumina Celui Sfânt... Este greu să spun, să scriu, ce pe-acolo este viu. Totu-i doar o feerie, izvorând din armonie. Incantații!... voci divine în sonorități sublime ce transpun în sine Versul, ce-ntrupează Universul. Fericirea vrută-n cuget, să te umple toată-n suflet pe acolo-i și pe-afară!... arătându-se... banală!... Nu-s cuvinte să descrii, asemenea măreții! Nu sunt gânduri să cuprindă, ce pe-acolo se avântă! Raiul, jos închipuit... ha!... un tablou prost zugrăvit! în imagini mult prea șterse, spre a-i duce a sa veste... Când din el omu-a căzut, nici piciorul nu și-a rupt!... Mă rog, o mai dau pe glumă, dar ideea-i oportună.