Sum ergo Deus est

M-am văzut de când eram; pe când urme nu lăsam. Primul scâncet, primul pas; prima vorbă cu-al meu glas. Ei!... părinții mei iubiți, în dragoste nemărginiți, fratele, mai zvăpăiat și cu sora de un leat ce mă hârjoneau în joacă, să râdă de a mea moacă. Frumoasa copilărie; tinerețea cea zurlie, școala ce m-a împlinit; dascălii ce m-au uimit, primul cal încălecat, ce neaua l-ar fi pătat, prietenii de prin castel și experții-ntru răzbel. Ah!... și dragostea ivită; mare și neîmplinită! căci cea mai frumoasă fată, ezita, interesată, să aleagă între mine și-nspre un mai mare bine, căci putea chiar să devină, prin alegere... regină!... Și așa, prin vrerea ei, am rămas pe veci holtei. Mă rog, până pe la moarte; care n-a fost prea departe... Acuma, privind în urmă, alegerea a fost chiar bună, căci, de m-ar fi luat pe mine, azi bocea prin cimitire... Au urmat apoi la rând, în detalii figurând, moartea fratelui mai mare și-a surorii măritare. Cum am deveni matur; tot ce am schimbat în jur, ziua când și-al meu părinte, a trecut la cele sfinte. Femeile ce mi-au plăcut; cele pe care le-am avut și războaiele purtate; cei ce i-am trimis în moarte! Tot răul făcut în viață, când din mine-aveam povață sau acela, întâmplat, când de alții-am ascultat ori acela fără stare, făcut doar din nepăsare, dar și binele făcut, când imbold aveam să-ajut... Orice faptă, cât de mai mică, nici uitată, nici risipă. Bune, rele; toate, toate! le priveam plutind pe ape. Viața mea în lung și-n lat; niciun gând nu a scăpat! ca s-ajung, cu buimăceală, chiar la ziua cea fatală... Doar priveam și pricepeam; simțăminte nu aveam. Vedeam clar în fiecare, vrerea ce mi-a dat mișcare. Intenții și în mine-ascunse, la iveală-au fost aduse, toate de o claritate... întocmai ca în realitate. Nu mai știu cât a durat, timpul era transformat. Nu puteam să îl măsor, în ore de muritor. Să fi fost o zi sau două, poate trei ori poate nouă. Trăiam totul prea intens, să mai dau duratei sens. Cert e că deja simțeam, cum în mine mă schimbam, orice scenă, chiar banală, având propria-i morală, iară eu, o judecam, ca și cum altul eram! ce avea maturitatea, de-a-nțelege nedreptatea sau de-a străluci în sine, când faptele erau de bine. Ca apoi, fără vreun gest, să le văd cum se topesc, iar cu ele și-amintirea, a tot ce mi-a prins gândirea. Chiar și gândul s-a schimbat! devenind imaginat, nemaifiind de-atunci gândit, ci-n vedenii zugrăvit! Și în mine, și pe-afară, conștiența-mi sta neclară, amintirile păstrate, fiind de-afecțiuni purtate! nefiind lesne, ori cât crezi, gândul de acum să-l vezi, însă dat este degrabă, starea să-ți devină oablă. Ca și cum n-a fost de-ajuns, iscă și un vânt din sus, iar pe el să văd zburând, frunza! unicu-mi veșmânt, căci, cum a mai fost să săpun, agitându-mă pe drum, straiele-au pierit cu rându', pielea rămânând veșmântu'. Aia, fiindu-mi dezgolită, dau s-o-agăț, c-un gest în pripă, să nu fiu luat și la ochi, să m-aleg și c-un deochi sau să râdă-alții de mine: uite-l p-ăla făr' de bile!... Frunze multe și-n cărare, dar niciuna spre purtare. Însă, tot gesticulând, mirat văd că-aveam veșmânt! sau mai bine ar fi zis, nu vedeam ceva precis. Vântul, ce-a suflat din deal, mă-mbrăcase-n strai astral și uitându-mă sub plex, nici vorbă să văd vreun sex! Cumva, de la brâu în jos, totul era nebulos... Mai târziu m-am dumirit, cum e după ce-ai murit. Corpul fizic de-i cumva, cel al vieții-i altcumva! ca în strai astral, cum zic, sexul nu mai e nimic. De-asta unele pe jos, de-s femei se vor pe dos, iar prohabul când descheie, altul se va vrea femeie. Problema e mai dificilă! nu o poți trata în silă! nefiind ea disimulată, căci de karmă e dictată! și ține de-o-mpletitură, strânsă sau mai puțin dură, între corpul fizic, tare și eterul vieții sale. Se întâmplă chiar frecvent, funcție de conștient. Legături de-s anormale, percepi corpul vieții tale, unde sexul, ce ți-e dat, este-acolo inversat. Privind deci, la corpul fizic, mirat vezi că e potrivnic! Percepția-i și prin trăire, nu doar ce ai în simțire! Adică, să spun aș vrea, că te simți așijderea. Structurile de care zic, nu-s cele din planul fizic, ci-s acelea mai ascunse, în subtil fiindu-ți cuprinse. Cu cât omu-evoluează, mai frecventă-i astă fază, căci raportul discutat, va slăbi neîncetat, ceea ce-i va da putința, să-și perceapă nu doar ființa, ci chiar lumile în care, chiar eterul somei sale viețuiește, insolit, precum al său arhetip. Dar și forțele care corup, manifeste-s mai abrupt, tentațiile fiind mai numeroase și cu-atât mai viguroase pentru că-n umanitate, evoluția-i dualitate, adică nu doar ce-i bun, îți va răsări în drum, fiind ea veșnic un șalanj, între un dual melanj. Mai pe urmă-o să apară și-ăi, cu-o stare neutrală, care-și urcă conștiența, în astral fiind cu prezența (arhetipul ce dă sens, fiind pe-acolo fără sex) și care vor da de veste, că nu-s soți, dar nici neveste! viețuind ei.... un rondo, ce-i lipsit de libido. Ca o paranteză spus, moarte vine-abia mai sus, când și corpul tău eteric (corpul vieții, spus generic), se va destrăma, în grabă, după ce viața-ți arată căci în el este oblocul, în care-i depus tot stocul amintirilor formate, între naștere și moarte... Tot de-acolo și gândirea o să-și manifeste firea. Creierul e-n cap prezență, ce-o aduce-n conștiență fiind cumva plan de reflexie, îndărăt având direcție, astfel că, printr-un retur și-una, și-alta prind contur întru sinea conștientă, ce prin ele-i elocventă. Din acest motiv, se poate, să re-nvii, după o moarte, să te-ntorci iară-n tunică, după zisa moarte clinică unde-ai constatat surprins, că deși creieru-i stins, poți gândi și memora, după cum altceva-ți vrea! și când iar te-ai refăcut, să știi tot prin ce-ai trecut. Și aceleași argumente, când vorbim de sentimente! Inima care se strânge, când se bucură sau plânge, un soi este de oglindă, ce-n conștient stările-ți plimbă, toate sentimentele nutrite,-n suflet fiind constituite... Când medicul va transplanta, inima în piept, cuiva, a lui fiind prea suferindă, ca de ea să mai depindă, ăla, de-a primit-o-n viață, nu iubește altă soață! cea de-a fost ea, măritată, cu persoana decedată sau mă rog, de-i cazul ei, nu umblă cu soțul moartei. Mai recent chiar și un porc, îți poate dona un cord... Nu te-apucă pandalia, de le crezi lor teoria!? Și că tot m-am luat cu vorba, tulburând în creier ciorba, s-o spunem și pe aia dreaptă, care mușchii ne contractă. Nici voința nu stă-n creier, cum nici gândul despre greier! Nervii, care mușchii-i pișcă, sunt cu creierul o trișcă, un fel de încrengătură, ce aduce din făptură voirea de a mișca, de-a gândi sau de-altceva, însă ființa ce ordonă, în suflet e la timonă, iar sufletul nu e o stare, când trupul e-n agitare. Este locul unde șade, eul din spiritualitate, iar locația e în astral!... nu în ce-i material. Vorbesc despre suprasensibil, nu de ce este-n sensibil. Acțiunea-i și-n revers! Prin nervi știi că ești în mers. Creierul, prin componență, totu-aduce-n conștiență. Poate-așa, în derizoriu, întocmește vreun memoriu despre cele mai banale... întâmplări mai triviale. Afectul, gândul și voința, nu în carne-și au putința!... În eteric și-n astral, vezi de-abia ce-ai pe țambal... Corpul fizic e-n canoane, purtător doar de organe, dar organele, ca nomos, sunt proiecții chiar din cosmos, reflectând ele-n sumar, chiar sistemul planetar, având și aceleași funcții, căci cu ele-s în conjuncții, dar mai au și înclinarea, de-a transmite înștiințarea cum că-n ele-s afirmate, forțe din spiritualitate!... Când să zic că-s gata,-n fine, lată alta iară-mi vine!... De n-aș fi pe-aici cu-nscrisuri, m-ar lua gândul spre abisuri! căci nu fac un pas pe bune, să nu se ivească dune. După toată aventura, constat c-am pierdut scriptura!... Cartea dată cu-mprumut, să mă-nvețe cât de mult. Sfântul chiar a insistat! că-i musai de returnat, căci n-ar fi orice înscris; sursa-i fiind în paraclis și nu poate-ajunge, șui, în posesia oricui... Privesc îndărăt cu râvnă; poate-o fi căzut în urmă! N-o zăresc cumva să fie, s-o fi dus cu apa vie!? Nu știam ce-i de făcut! încotro s-o iau, s-o-apuc... Dacă s-a-nfundat în apă, bun voi fi de orice plată. Uite că am dat de acru, făr' să mă-ntâlnesc cu dracu, căci îmi pare-a sa lucrare, să mă taie din picioare fără să-mi apară-n față, urmărindu-mă din ceață!... Și-ncepui să tot fac cruci și pe mine, și-n răscruci. Dar așa, parcă-ntr-o doară, o simt iar la subțioară!... M-am mirat; am dat din mâini! cum de n-a căzut la câini!? Sau la pești, căci în vâltoare, zbuciumul a fost cam mare! Mă rog, crucile făcute, pare-se c-au fost plăcute. Ușurat și împăcat, fruntea-mi șterg de asudat și în sus, privind smerit, în gând nou am mulțumit... Mă opresc în loc, apoi, căci simțeam tare nevoi! să stau, să mă reculeg, sufletul să mi-l mai dreg... În noua configurare, parcă-aveam și-o ușurare! Pe lângă ce-am pătimit, doar asta m-a mulțumit. Orișicum, pe-aici, pe sus, sculele-s toate în plus. Chiar de-apare vreo psihoză, piere în metamorfoză, așa că, atent de-acum, iarăși sunt s-o iau la drum.