Sum ergo Deus est

Pân' la poartă să ajung, drum a fost și greu, și lung. Omu'-n viață, cel ce crede, după moarte se-ntrevede cum c-ar merge la hodină, fiind de-acu, spălat de vină! doar fiindcă s-a spovedit și apoi s-a-mpărtășit căci popa și cu sinoadele, i-au preluat toate păcatele. Desigur, ele contează și drept bine se notează reducându-i din pedeapsă, pentru ce-a adus năpastă căci iată! a recunoscut și probabil l-a durut promițând în fața popii că n-or să mai fie copii. Tihna i se poate da, doar de-a fost vreun sfânt, sadea sau cu mare osteneală înspre-o viață spirituală fără fapte reprobabile, înspre rău interpretabile și-asta căci, ce-i purgatoriu, devine ambulatoriu. Dar de-i cați la pălărie, d'-ăștia nu-s unu' la mie! iar de sunt, sunt mult prea sus! încât unu' nu-i sedus cu ideea de hodină prin a Raiului grădină căci ei chiar au înțeles care-i mersu'-n Univers și nu își vor pierde vremea cu ce le propune lenea... Efectele prin rău produse, sunt ne-nchipuit de-ascunse. Chiar de nu-ți vine a crede, tulburate-s în brevete și lumi mult îndepărtate! ce-s pe sus împrăștiate pentru care, în cătare, rugăciuni nu-s spre iertare nefiind ele cunoscute, căci n-au fost prea dezbătute. Chiar de timpu'-n purgatoriu e redus la provizoriu karma te va îndruma, întru vieți ce vor urma înspre fapte, cu un sens, plătitoare-n Univers căci răul nu-i de la sine, spălat fără de suspine. Mântuirea-i aplicată doar când Era-i încheiată! când Pământul se destramă, îmbrăcând o altă haină iar karma, nerăsplătită, nu mai poate fi-mplinită. Dar nu vine chiar degeaba, doar pentru c-a zis babaca. Tre' să duci ceva în spate! ceva... posturi de bucate. Mântuirea e-n discuție, pentru fapte-n disoluție! care sunt cu mult prea grave! pentru-a fi de om spălate adică-s distrugătoare, întru Universul mare și care sunt șterse-abia, când Eoni s-or reforma de înalte entități, mult mai tari în calități! pentru ca lumea caducă să n-ajungă o nălucă să poată fi împrăștiată, distrusă și dizolvată pentru a se pune-n loc, alta, cu mai bun soroc. Însă, chiar dacă-s  iertări, vor avea totuși urmări chiar și-n lumea reformată! din vechea configurată căci spre-a șterge murdăria, musai! să-ți pălești trufia ocupând stări mai prejos decât cel, fost virtuos căci și-acolo-s date ranguri cu trepte, pe multe standuri care-n fapt sunt distribuții, funcție de contribuții. Pe Golgota, ce-ați văzut, când tâlharul a crezut mărturie dând cu jale, despre ce-a lăsat în vale nu a fost o mântuire!... ci o dreaptă socotire când, înțelegând greșeala, se mai netezește calea reducând timpu'-acordat, care va fi îndurat întru lumile astrale, pe a purgatoriului cărare căci pe-acolo nu petreci, decât până înțelegi. De-ai făcut-o și din viață, timpu' se tot limitează căci urmează să-ți apară, numai dauna morală consecința fiind că-n Rai, urci fără prea mult să stai. Luat însă, precum distanță, este cam un sfert din viață! astfel fiind acoperit, timpul ce a fost dormit... Evoluția nu-i cu răbdare, să mai zaci și pe la soare. Ăialalți, de-au fost normali, întru spirit mai formali au frate de alergat! pân' să se lungească-n pat. Asta spus așa, cu rimă, căci pe-acolo nu-i hodină totuși, în numitul Rai, osteneala nu-i un bai. În el însă n-ai intrare! de-ți sunt straiele murdare nimic fiindu-ți de folos, de-are izul pământos. Iar pe-aici nu-i zisu'-n sine, despre praful din doline ci vorbim despre concepte! și idei ce-s recurente! care au o-ncrengătură, cu Pământul pus pe zgură. Necesar e-aici, ca-n spate, să cari spiritualitate! Dacă n-ai agonisit din ea, cât măcar o mică stea gândul să ți-l iei cu bai! de la poarta dinspre Rai căci cărarea te va duce, înspre răsturnata cruce. Mai mult!... răul ce-ai făcut, trebuie recunoscut! nu ascuns după perdele, ce doar ție-ți sunt fidele fapt ce este-obligatoriu, în numitul purgatoriu. Dacă nu îl înțelegi, te lovește-n alte vieți karma fiindu-ți chiar mai dură fără astă procedură. Ca să poți intra în Rai, musai să-nțelegi cum stai! motivele ce te-au decis, să ajungi la compromis să faci rău în jurul tău, fiindu-i altuia călău doar ca tu să te ridici, chiar de faptele-ți sunt mici. După ce sunt pricepute în mulțimea lor de cute prin efecte ce-au creat, cum Cosmosul l-au afectat! și dacă prin pocăință, îți vin gânduri cu silință înspre-a compensa, cumva, toată fapt-aceea rea abia poți, cu îndurare, să pășești în Raiul mare care pe bucăți ți-e dat, după cum l-ai invocat... În viață chiar nu ai crede ce-i ascuns de ce se vede! O lume-ntreagă, nevăzută, ce-ncontinuu-i bântuită de cei ce s-au dezbrăcat, de straiul împământat... Cor de duhuri în suspine; ba mai noi, ba cu vechime suflete în pătimiri, ce se-agață de-amintiri încercând cu disperare, să revină-n vechea stare. Unele prea-nspăimântate, să pornească mai departe altele ne-nțelegând, ce pe-acolo-or fi cătând! Multe nici nu s-au gândit, că de fapt ar fi murit bătând căi în sus și-n jos, cătând drumuri de întors fiind mai toți nedumeriți, cum deodată-s rătăciți! și complet înstrăinați, de neamuri și de confrați!... Mai rău este însă cu-ăi, care-n viață-au fost călăi căci pe-acolo și-au găsit, mediul cel mai potrivit. Ființe crude pe Pământ, cu nimic în suflet blând ce-și împrăștie din zonă, rău'-n limba-autohtonă insinuându-se în cuget, să nască păcate-n suflet instigând apoi la ură pe acei de-a lor natură la fapte de o răutate ce un om greu duce-n spate! inducându-le-n voință, victime chiar cu putință... Dacă omu'-ar înțelege, omul, care dă o lege! că cel rău, executat, pe sus este mult mai apt! înspre a-și vărsa veninul, coborând în viață chinul nu l-ar condamna la moarte pe acel cu mari păcate ci l-ar izola pe bune! cât mai are ani pe lume dându-i astfel un răgaz, să-și priceapă-al său necaz și-n ăst fel, pân' va pleca, să-și strunească firea rea... De-nțelegi, cele de sus, ai să vezi că nu-i de spus cum că răul extirpat, prin moarte îndepărtat va diminua-ntr-un fel, suma răutății-n plen căci prin osândiri la moarte, doar mutat e-n altă parte! de unde mai abitir! se va comporta ca zbir. Ca urmare răul crește! căci pe-acolo se-ntețește având de acum putința, chiar de-a crește suferința... Mai erau și descarnații, care jos se cred în grații murind ei cu Domnu'-n gând, violând și ucigând convinși că în Cer i-așteaptă, un harem pentru-a lor faptă mese-ntinse, copioase, în palate maiestoase. Vai de sufletul nemernic, ce se crede-a tot cucernic! luându-l pe Domnul părtaș, la faptele-i de ucigaș. O să-i treacă os prin os, spre-a-și spăla duhul hidos și nu doar, aici, pe sus, dară și în alt ramburs!... Tot așa-i vedeai pe-acei, ce pe-acolo erau zmei! Duhurile-autohtone, spirite-n nefaste forme ratații lumilor de sus, ce pe-acolo s-au produs. La nimic nu te-așteptai bun să fie, de-i vedeai. Mai intrau și-n cârdășie, într-o rea tovărășie și cu sufletele descarnate, ce de jos urcau turbate coborând în lume-apoi, cataclisme și război. Ceea ce spuneam mai sus, depre răul reprodus... Alții, de ziceai că-s sfinți! ei ispitei doar părinți pe mai toți îi păcăleau, ascunzând ce-n fapt erau cu scopul să-i amăgească, să le intre lor în breaslă într-o lume prefăcută, prin voința lor născută... Cu-o imagine-n căință treceau cei în suferință care capăt vieții-au pus, fără voie de pe sus căci pe jos n-au suportat, cursul vieții-ndurerat și au hotărât, prin sine, că așa ar fi mai bine. Obligați erau de-acum, să bântuie același drum purtându-și continuat, jalea ce i-a-ngenunchiat până pe Pământ s-or duce anii ce-i aveau pe cruce adică data prezisă, ce-n destin fusese-nscrisă... Și-ăștia toți în jurul meu; eu ocol tot dând mereu fiind și-atent în continuare, la îngusta mea cărare ce mereu se confunda chiar cu drumul altora neștiut, pe alte rute, de mai buni sau răi bătute... Lumea chiar era hidoasă; fără drum de-ntors acasă ritmul trebuia mărit, pentru-a trece mai grăbit dar mereu cu ochii-n patru, să nu dai cumva de dracu. Eu nu știu să-l fi văzut, cel puțin pe la-nceput! dar mereu în sân scuipam și Domnului mă închinam nu cumva să-mi iasă-n cale, să mă-ntoarne înspre vale... Ce bine mi-au prins acum, sfaturile de pe drum! Făr' de spusa lui Povață, n-aveam nicio siguranță printre toate aste fețe, ce în cale-ți vâră bețe... Mulțumiri din nou îngân, Celui ce ne e Stăpân iară rugăciuni de bine, mereu recitam în sine iar de cruci, nici nu mai zic! deveniseră un tic... Dar pe ce m-am depărtat și-altele s-au întâmplat! care-acum priveau direct, înspre sufletu'-mi de drept. Fiare multe la tot pasu', ce prin mine-și croiau sasu' și cum tot treceau prin suflet, înhățau ceva din cuget... Am luptat cu ele-n gând, dar multe ieșeau urlând asaltându-mă cu rândul, din mine să smulgă gândul. Nu a fost deloc ușor, până să pricep ce vor până să-nțeleg mai bine că era răul din mine ce din suflet se-adăpa și apoi se libera arătându-se la față, din trăiri avute-n viață prin aspectele hidoase ale unor ființe joase ce mă hăituiau de-afară, fiind de fapt în suflet tară. Dar cu-ncetul le-am răzbit; de fapt... eu m-am limpezit lepădându-le pe toate, tot făcând ordine-n fapte în sensul că le-nțelegeam și, mai mult! le regretam însă nu doar de fațadă, de-a scăpa fără de ceartă ci amarnic; în tăcere; cu lacrimi și în durere. Omul nu știe că-n viață, poartă-adânc, ascuns de față demonii ce i-a născut, gândind rău; prin ce-a făcut sau pe care-i moștenește și prin ură-i tot hrănește iar de nu chiar el îi stinge, spre-altă viață îi împinge. Ei atrag, prin aderență, stări cu-aceiași turbulență care le îndreaptă-apoi, sufletul spre-ale lor căi. Invidie, neomenie; ură, patimi; lăcomie stări care îl devorează, iar cu timpu'-l ruinează. Urmele se mai strecoară și în lumi ce-l înconjoară lumile ce sunt mai sus, în care prin moarte-i dus afectate fiind prin ele, răul tot săpând tunele pentru a se re-ntrupa, la nașterea ce va urma... Dacă la-nceput credeam, că ce-i jos și-aici vedeam pe cât m-am tot afundat, nimic n-a mai semănat! căci la orice cotitură toate luau altă turnură fiind într-o metamorfoză, fără logică-n prognoză stimulate să se nască, după starea-mi sufletească care m-a-nsoțit în lume când faptei dădeam un nume. O continuă-aritmie cu duhul într-o alchimie... În final, privind în urmă, mi-am zis „ducele de turmă”. Mai în râs, mai cu necaz, constatam că încă-am haz... Dar n-a fost numai atât... și prin altele-am trecut!... Au mai fost chinuitoare plăceri, pofte arzătoare ce pe jos le-am cultivat, prin trupul ce l-am purtat și care, prin densitate, le pălea-n intensitate dar pe-aici, el nemaifiind, au erupt și tot mocnind s-au aprins toate-ntr-o sete, ce ardea pe îndelete iar ca să o stingi puteai, doar dacă le pricepeai ca fiind ispitiri deșarte, spre-a te apleca de spate țintuindu-te-n țărână cu ceea ce-n tine-adună. O savură prea sterilă, pentru ființa ta subtilă... Toate astea-și au un rost, întru următorul post căci astfel vei înțelege care-i diferența-n lege între-avid, lacom; avar și ce-ar fi doar necesar iar în următoarea viață, știința-ți poate da povață! când în sine-o să-ți parvină, ca ceva ce dă lumină! și care te va împinge, neputințele-ți spre-a-nvinge un fel de geniu, cu mister, ce te vrea mai auster... Pe aici nimic nu-i dat, făr' de-un scop întemeiat. O veridică mezalianța; pârâtul jude și-n instanță sau elevul, cu onor, sie fiindu-și profesor.