vorbe goale de miez umplute cu carne
amestecată cu roșii proaspete de vară
zemoase și castraveți verzi mărunțiți
zâmbind superficial către ea și el
turbanul serii în orașul aburind
parcă stins
Eu descriu o piatră din mine
ca un nor de femeie venusiană
și mă înec de o lume în alta
cu vârfuri de cer și everest
cu privirea și auzul blocate
de gândul că totuși dragostea
e altceva decât
am văzut negenerația tăcând...
i-am admirat urletele mimate cu diezi...
am călcat pe urmele animalului sfânt...
acolo am rămas să-mi cresc fantoma/
am oferit măști alternative,
umbrele le-au
Vișinele se coc când ni s-a acrit viața.
Da! Suntem niște epave de fructe înverzite.
Ne paște pârgul acestei misiuni bio-paradoxiste de mutanți.
Vișinele visează îmbibate în țuică.
Schimbăm
Pe tălpi am rămas copii, resrul se luptă
să devină:
matur, controlat, cenzurat, adaptat;
doar tălpile, cele ascunse privirii, nu...
Tălpile încep celălalt univers, mai bun,
mai liber, mai vioi;
mut în multul lui e muntele
surd vântul în șuier este
orb din soare apare cerul
pe asfaltul norilor lent
când Dumnezeu udă grădina
ca o inimă care șoptește:
"... crești de te iubește"
aici în
era o dâră de lapte
toți o iscodeam însetați
se zicea că așa ne-am născut
doar că nu puteam pricepe
de ce ciocul roșu căzuse
și laptele nu ne stropea
nu semăna cu nicio mamă
în plus după s-au
Ordinea durerilor nu e în borcane inscripționate.
E o harababură de fapte istorice, pocnite de șansă,
precum e și ființa citadină a eului poetic.
Ordinea iluzorie a lămâilor în șir, la fiecare
disecția (a pătruns în sufletul stafiei)
în căutarea metafizică de sens - durerea maladivă de tete era poetul - cuvinte aspre (din lumea veche a rimei) își lipea pe frunte ca vârful de castravete -
Să mai adăugăm cearcăne de dragul umbrelor!
Semănătorul aruncă semințe gemene cu chipul meu.
Iarba se intensifică pe timp de furtună, și patimă.
Se zvârcolesc rădăcinile de sorg, de grâu, de
Numai între metafore prolixe
caută scormonitorii de sclipiri
pierduți în timpi lăuntrici.
Scrisul erupe agramat, ambiguu,
pentru că din metafore fixe
e ușor să fii intrus în om.
Cerul din
hopa mitică cu aripi
criză de echilibru
balans din care statul
erodat de strâmbi
în cărțile #dreptfilosofice
cult pe altarul monștrilor
coboară printre muribunzi
apariția penelor
semn
Sub cerul alb e un steag negru ridicat în palpitațiile vântului.
Eliberați din ochiul pictorului muribund ne urmărim prin poveste.
Cuprinsul e rupt de realitate, dar zace în adâncul
Sunt umbre de epoleți sub strada noastră,
ascunse în asfalt și Casa Poporului.
Dau lumină chioară noaptea
și ne vorbesc din adâncul pieții
până ne ia plânsul în apartament
de frica cutremurului
paraziți și pureci
ne unim iute spre ecran
la bulgari e un film
la ruși e muzică de cameră
scârție unii din scroafe
niște elemente în frac
la români e Bambi sau Woody
diseară ne jucăm cu
S-au dărâmat pereții cu grafitti
albiți de frig și soare.
S-au dărâmat casele cu poze galbene
înrămate în ani de muncă.
S-au dărâmat ferestrele sparte
cuprinse de tristețe.
Nașterea lumii
Pe zidurile acestor străzi
cresc lacrimi
în coliere de rouă.
Le putem zice geamuri de beton,
fier-beton,
viziune,
nicidecum case,
clădiri...
Zorii de ceață se năpustesc
spre malul
Canarii nu plâng pentru libertate,
lor zăbrelele le vin cochet,
zborul le e sigur în volieră.
Nu cântă doine
în bărăganul
dintre dealurile feleacului.
Sau eu nu mai vreau să-i țin
în cușca
Am să caut o farmacie să le dau durerea din inimă pe o pastilă umoristică, tragico-comică. Lor le sunt destinat deși am negat rostul chiar atunci când vedeam bunica cum coace cocoace pe plită. Lor le
Spirala se înnoda graniță
de abis, la zenit.
Creștea, în glodul țintirimului,
printre năluci de tuburi
înnodate în neputincioșii
care privesc somnoroși cerul,
iarba din tavan,
Luna cu miros
domnule poet-secol, cunoașterea
dumneavoastră nu poate
să-mi cumpere un palat
în care să depozitez atâtea note.
Cât despre versurile
alambicate, dintre noi, dintre tine
și mare, dintre mine și
Profesorul de istorie își chemă caleașca
cu pegași la balcon.
Din negura unor ruine, sau așa apăreau, urca alaiul divin.
De sus, din nori, un vuiet anost se tot amplifica.
Din ochii lui ca prin
Noi, alibiuri coborâte din Arcă,
rămășițe dogmatice,
eoni ascetici cu praf în ochi...
Noi, remușcările și visele și dezamăgirile,
umbre pământului chiar și noaptea
în întunericul satelor fără
Era o pajiște, o taină
pe unde am trecut prin noroi.
Erau scaune lângă paturi de fier, saltele...
prin amintiri, prin noi.
Erau chei, brelocuri, lacăte rupte.
Erau rulote, caroserii,