Oancea Sorin

Pe tălpi am rămas copii, resrul se luptă să devină: matur, controlat, cenzurat, adaptat; doar tălpile, cele ascunse privirii, nu... Tălpile încep celălalt univers, mai bun, mai liber, mai vioi;

mut în multul lui e muntele surd vântul în șuier este orb din soare apare cerul pe asfaltul norilor lent când Dumnezeu udă grădina ca o inimă care șoptește: "... crești de te iubește" aici în

era o dâră de lapte toți o iscodeam însetați se zicea că așa ne-am născut doar că nu puteam pricepe de ce ciocul roșu căzuse și laptele nu ne stropea nu semăna cu nicio mamă în plus după s-au

Ordinea durerilor nu e în borcane inscripționate. E o harababură de fapte istorice, pocnite de șansă, precum e și ființa citadină a eului poetic. Ordinea iluzorie a lămâilor în șir, la fiecare

disecția (a pătruns în sufletul stafiei) în căutarea metafizică de sens - durerea maladivă de tete era poetul - cuvinte aspre (din lumea veche a rimei) își lipea pe frunte ca vârful de castravete -

Să mai adăugăm cearcăne de dragul umbrelor! Semănătorul aruncă semințe gemene cu chipul meu. Iarba se intensifică pe timp de furtună, și patimă. Se zvârcolesc rădăcinile de sorg, de grâu, de

Numai între metafore prolixe caută scormonitorii de sclipiri pierduți în timpi lăuntrici. Scrisul erupe agramat, ambiguu, pentru că din metafore fixe e ușor să fii intrus în om. Cerul din

hopa mitică cu aripi criză de echilibru balans din care statul erodat de strâmbi în cărțile #dreptfilosofice cult pe altarul monștrilor coboară printre muribunzi apariția penelor semn

Sub cerul alb e un steag negru ridicat în palpitațiile vântului. Eliberați din ochiul pictorului muribund ne urmărim prin poveste. Cuprinsul e rupt de realitate, dar zace în adâncul

Sunt umbre de epoleți sub strada noastră, ascunse în asfalt și Casa Poporului. Dau lumină chioară noaptea și ne vorbesc din adâncul pieții până ne ia plânsul în apartament de frica cutremurului

paraziți și pureci ne unim iute spre ecran la bulgari e un film la ruși e muzică de cameră scârție unii din scroafe niște elemente în frac la români e Bambi sau Woody diseară ne jucăm cu

S-au dărâmat pereții cu grafitti albiți de frig și soare. S-au dărâmat casele cu poze galbene înrămate în ani de muncă. S-au dărâmat ferestrele sparte cuprinse de tristețe. Nașterea lumii

Pe zidurile acestor străzi cresc lacrimi în coliere de rouă. Le putem zice geamuri de beton, fier-beton, viziune, nicidecum case, clădiri... Zorii de ceață se năpustesc spre malul

Canarii nu plâng pentru libertate, lor zăbrelele le vin cochet, zborul le e sigur în volieră. Nu cântă doine în bărăganul dintre dealurile feleacului. Sau eu nu mai vreau să-i țin în cușca

Am să caut o farmacie să le dau durerea din inimă pe o pastilă umoristică, tragico-comică. Lor le sunt destinat deși am negat rostul chiar atunci când vedeam bunica cum coace cocoace pe plită. Lor le

Spirala se înnoda graniță de abis, la zenit. Creștea, în glodul țintirimului, printre năluci de tuburi înnodate în neputincioșii care privesc somnoroși cerul, iarba din tavan, Luna cu miros

domnule poet-secol, cunoașterea dumneavoastră nu poate să-mi cumpere un palat în care să depozitez atâtea note. Cât despre versurile alambicate, dintre noi, dintre tine și mare, dintre mine și

Profesorul de istorie își chemă caleașca cu pegași la balcon. Din negura unor ruine, sau așa apăreau, urca alaiul divin. De sus, din nori, un vuiet anost se tot amplifica. Din ochii lui ca prin

Noi, alibiuri coborâte din Arcă, rămășițe dogmatice, eoni ascetici cu praf în ochi... Noi, remușcările și visele și dezamăgirile, umbre pământului chiar și noaptea în întunericul satelor fără

Era o pajiște, o taină pe unde am trecut prin noroi. Erau scaune lângă paturi de fier, saltele... prin amintiri, prin noi. Erau chei, brelocuri, lacăte rupte. Erau rulote, caroserii,

Nu știu dacă ați admirat vreodată catarge. Nu știu dacă ați văzut cum se ruginesc vase de plumb. Nu știu câte imagini nu simțim împreună... Putem să ne căutăm de texte în pre-texte. Putem să

te scotoceai, prin buzunarele rupte în lumea aia zdrențuită, de bastistă. O batistă ponosită pentru a-mi șterge ochii. Te mirai de moftul de a renunța la sala de teatru pentru a vorbi

oriunde mintea joacă feste, multe jocuri de cuvinte se ascund sub luciul zării. Tu acum vezi o navă Poate fi orice și-un pom Cuprinzându-te de slavă În deșertul tău de om... Nu părerea