silenzio tempo

era ceața, aia care știi că e... sau crezi, care se lasă la ultima poezie când visele mele de tăcere se uneau pe poteca Visului când tăcut treceam din sufletul meu în celălalt însemnând identitate, același și înțelegeam că nu mai e nevoie de poeții mediocri ca mine în ceața asta lent orbitoare, în timp ce mă îmbrăca în esența inexistenței, am plâns lacrimă cu strop de rouă întru noua tăcere eram deja în zorii tăcerii când din mine nici umbra nu mai putea scrie sub razele zilei ce se năștea, cafeaua și croisantul erau ordinare ca și cum ai zice unt de aceea am luat o felie răcită de pâine aurie, semn de sărbătoare, și am uns lent și somnoros cu unt această ofrandă profană am pus-o lângă ceașcă pentru a-mi lua rămas bun de la mine