bărbatul cu suflet alb

Descrii o iubire devoratoare, din moment ce îți desface carnea crudă în felii, îți soarbe cu nesaț această mută durere devenită suferință erotică, dinții lui îți sfâșie tot ce nu e iubire, erotic, eros și senzual, pentru a rămâne esența, și nu cred că acest fel de bărbat are sufletul alb, ci mai degrabă în locul lui se manifestă o iubire sălbatică, impregnată cu mirare și nebunie.
O iubire care adâncește trăirea, înfășoară viața în jurul ei și aprinde sentimentele.

Multumesc, Razvan, este o poezie senzuala, da, dar barbatul cu siguranta are sufletul alb pentru ca albul in poezia mea nu simbolizeaza niciodata puritatea sau curatenia sufleteasca ci durerea, neputinta, deznadejdea :)

Face tot felul de lucruri, readuce la viață tot ce atinge, se strecoară ca un hoț din epiderma fierbinte, cum s-ar spune, e chiar expert în amor, îi lipsește doar ceva, nu emoționează.

poezia este un vector glisant ai cărui versori, versurile,
transmit emoția de la autor la cititor, citind-o
ai privilegiul de a afla pârghiile creației, de a
te transpune în acel univers și mental să reconstitui starea.
privită astfel poezia de față nu e ce pare a fi una
erotică, carnal devoratoare, ci un strigăt dureros al
unui potențial încătușat. "bărbatul cu sufletul alb",
suflet șters, golit de pasiune percepe relația ca o rutină,
o corvadă...tot așa de bine putea fi intitulată:
"vis la răscruce de patimi". femeile știu de ce.

cu laude pentru vis, Ioan.

sunt prea multe platitudini, si mult prea personale impresiile care se degajeaza din versuri.

Va multumesc tuturor :)