Nonciu Dragoş

Încerc să zbor, dar n-am aripi. Atunci m-am dus și închinat Să-mi crească, câțiva stropi, De-acei ce-ți fac tot ce-ai visat. Plecat primit-am tot ce am cerut, Ba chiar mai mult de-atât, Dar

ușor, ușor, mi-a luat ce-i mai de preț da, nu-i bai! am pus pe lacătul din față iarba fiarelor și… n-a mers! atunci m-am dus în spate să pun iarba… și… n-a mers! să iau ce-i al meu… că doar nu

De bunu-i băț eu nu am plâns căci m-anvățat să fiu să cânt să joc la nunți și la mirese. Am plâns că nu-i să mi-l măsoare pe vajnica spinare cu propria-i ardoare.

Făr’ de lege eu sunt mort Și nu pot să accept aceasta. Am capul spart pus pe suport, La bioloaga ce m-a picat năpasta. Căci jur să-i cânt de data asta, Din mandolinele stricate toate, Doar

Soacrele vor sta-ncruntate, De zise grele ce-or asculta, Doar vorbe grele și-aiurite, Ce scormonesc nebună cearta. Mă dau la fund ușor, Ce aș putea să fac e cald. Nu pot acum să mă

În tranșă e marea iubire de tine Sunt câinele ce coada îmi joc Aruncă cu șansa dublă în mine Să fiu al tău suflet aprig de foc Ce ruptă e calea spre poame Ce vânt mă oprește cu jale S-ajung

parcă plecat-am departe liniște s-aud ușor să smulg nevrednicele șoapte iubite prinse în amor eu și muțenia mea străină mă țină-n brațe să-mi dea putere de jivină ghionțuri mici în

SÃPTÃMÂNA NEBUNÃ Până și mintea, refuză să mai gândească limpede. Picioarele alergau nestăpânite, de colo, colo. Locașul, buzunărașul pentru ceas, era tocit, aproape ferfeniță. Timpul,

aș vrea să spun că tata nu-i curvar că mama-i e habar e uman aș vrea să știu că sunt uman că-mi cântă cucuveaua în habar cum colcăie de pește o baltă des ploată să caut miriandre prin

Se pare că mi-e bine papara să înghit, Să cânt pe la ferestre iubiri pierdute, Din noul val ce niciodată nu l-am știut, Purtatele cărări mi-au dat să am dreptate. O! Vai știutele perdele ce la

Făcute praf miracolele vieții m-au bătut. Nu, n-am știut că sunt doar fumul Ce calm se-mprăștie în vale luat de vântul prefăcut! Doar m-am încins la focul vieții având tonul. Cântat-am vesel

Parisul m-a primit, ca de obicei, foarte bine. Fanerite își cerea drepturile, însă mă simțeam puțin obosit după turele făcute în Anglia,

La cină o chitară pe degete mă juca apăsat, Sarcasmul ei, de vise naïve îmi aminteau, Un plânset ca de copil întinse coarda supărat, În capul meu fantasme vechi și noi nășteau. La o paradă

Întotdeauna mi-a fost foarte greu să mă întorc, mai ales atunci când trebuia să întorc spatele cuiva, latura aceasta de părăsire din mine, parcă-mi spunea că nu mai sunt persoana care trebuie să

Vara, trecuse aşa cum venise, pe neaşteptate. Amaris rămase plângând în sala de aşteptare a Aeroportului. La Paris, totul era pe dos, dar nici unul dintre colaboratori, duşmani sau alţii, pe care

Am plecat ca un fraier către țările calde și nu mi-au dat nimic la schimb, oare de ce! M-am bucurat ca un copil pentru că am putut pune degetul pe rana aceea adâncă, fără să dau socoteală nimănui.

Căutam ca un câine turbat, ziua în care am intrat cu frică în ceea ce se numește viață. N-am știut nici o clipă că eu sunt de vină pentru aceasta, că eu am pus totul greșit la cale, spre

Vara, ca și anii, venea cu o viteză fantastică. Parcă nici nu eram acolo, timpul se mișca lamentabil, fără mine. Ceva mă făcu să-mi caut echilibrul, cu toate că eram legat material de cele două

Pe jupon ți-am lăsat întâia dată o urmă, Căci m-ai înjurat și m-ai spurcat nebun-o! Acum sunt singur lângă foc cu-o armă, Păzesc intrarea să nu vii nepoftită fan-o. În sticlă doar puțin coniac

Mai mult nici n-am pretins să fiu, La nimeni. Căci am băgat cuierele în stor, Diformele cămăşi în rând le-am spus S-aşeze căpiate ruginite. Mai dau şi-acum mirosul strombilor Deoparte,