Nincu Mircea

M-am născut înger. Înger de top. Apogeul ființei lipsite de spațiu și loc. Trupului meu tânăr, purtat de aripi, I-au îmbumbiat din parfumuri polipi. În zborul lui, azi, mă zbat lovind Din

Viperă-înveninată ori șopârlă mă fă Doamne! Să m-ascund în iarba-naltă, nimenea să nu mă vadă! Și prin mărăcini, în codri, să alunec ca prin zodii… Sângele să-mi încălzesc, solzii să mi-i

Ce este casa? Este locul în care iubesc. În care mănânc, în care dorm. Unde revin pentru că sunt cu tine. Pentru că acolo visez enorm Și unde împreună creștem Adăugându-ne în ruine. Ce

Cobor de-a lungul aceleiași căderi Pentru a reveni cândva din golul ei. De-a dreapta și de-a stânga, ca și ieri, Azi, case vechi, lipsite de localnici, De-a lungul drumului îmi cresc În talpă

Cine ar mai putea să uite florile mici și mărunte Ce mi-au crescut peste brațe ca pe ramuri speranțe Spre a îmi îmbumba din gânduri și a fecunda cuvinte Și a deveni din goluri în pântecul tău

Moartea nu are timp. Moartea nu doare. Moartea nu vine. Moartea nu este o îndepărtare. Nu e de piatră și nici de zare. Moartea nu e înger. Nu e umbră. Nu este uitare și nu are

Distanța dintre acela care aruncă și cel care primește este reprezentată de aprecierile pe care cele două extreme le corelează în așa fel încât materialul pe care și-l transmit parcurge integral și

Concomitent cu tâmpla Prin care îmi cresc codrii Privirea-mi ce te uită Mie îmi înoptează Din cerul oglindit. Îmi amintesc tăcerea Cu care îmi scăldam Trupul în apa serii În care-și

Dacă am să îmi las iarba să crească Așa, precum niște nori sau ca rădăcini, Peste față nu îmi mai veți vedea Carnea care îmi atârnă Zbârcind în lumini. Ci mă veți privi ca pe un pustnic Care

Gol. Mai gol decât tine. Dintotdeauna gol. Ca o clapă de pian A cărei lovire cântă Nu pentru că e de fildeș, Ci pentru că este articulată Corzii din pântecul înfluturat Al cărnii

Mâine mă împărtășesc cu eternitatea! Mreajă voi fi înaltului. Brațele-mi cât azurul. Soare înfometat Înainte de înnoptare Aștepta-voi vorace Să mușc. Mâine, gura mea, fântână

Când cerul soarbe din apa oceanului Îi cresc norii cu care acoperă lumina Iar gura lui, plină, devine o mare. Cu cât bea mai mult din întinderea apei Adâncul din carne îi înflorește. Și, cu

Riveran dansez ca valul care sare peste mal Și m-adun și mă întind dincolo de timp și spațiu Precum răsare eolian în ochi nimbul solar. Și mă las purtat în zarea unde marea visează Că trece

Lasă-mă să dorm la marginea umbrei Lângă ultima parte a ființei din mine unde Toate fulgerele se întind ca intestine Curcubeie de strălucitoare rubine, Coapse vălurite de văi anodine! Când o

De fiecare dată mă ridic de la masă Mai bătrând cu un mănunchi de secunde. Ca dintr-un infinit din care mușc Și mă bucur ca de o mare plină De nenumărate valuri fecunde. Sunt gura ce

Gurii cu care cerul bea din lumină în întuneric îi zvâcnește o inimă. Fiecare lovitură ce în carne o poartă deține date ce desenează o hartă. Din amintirea ei cresc imperii și mor vaste

Indolentă, imaginea, Așezase pe primul plan ultimul plan. Gura mi se deschidea ca un ochi Și privea sunetul cuvântului Cum vederea se închidea Când i se usca retina Și în iris înfășurând Din

Povestea vieții este noian de fluvii sângerii Ce curg din continentul de dincolo de indii. De-a dreapta-i prăpastii, de-a stânga comori Peste toate trec îngeri în stol de cocori. Cine nu și-a