Nincu Mircea

Fiecărui punct i se întind linii. Fiecărui punct i se transformă forma. Fiecărui punct i se deschid ceruri. Fiecare punct poartă uitarea în sine. Fiecare punct e melodie, e floare. Fiecare

întind mâna către potirul divin pe care l-am golit de atât de multe ori de înălțimi cu prinderea ei încât, acum când, ca de atâtea dăți, îl risipesc din nou, simt cum mâna devine coloană care

De-a lungul căutărilor suntem pe cale. Calea care este înaintare de orizont. Bumb ce înflorind devine floare. Plutire prin aer, peste ape, pe ram. Carne putrezită,

Din fiecare zvâcnire a mâinii Ce o întind spre a te atinge iar Pretutindeni mi se întind melodii. Pentru că atunci când te mângâi Mi se despletește din cer privirea Precum o comoară

Stau îngerii la mine în sprânceană, Ca ciorile în pomii de pe Jiu. Și croncăne în fiecare seară Din ramul plopilori pustiu. În stolul lor îmi văd dorința Înfiripându-se în ziua ce se

În acea extraordinară zi a zile de azi La răsăritul soarelui încă dormeam. Apoi, la apus, ca din cele deșerte, Din mine pe mine mie mă înfiripam. Eram viu, deși trăiam pentru a

Cine este tăcerea din chipul căreia Îmi privesc imaginea în care mă aflu? Și ce este acest întuneric amplu Cu care mă cuprinde a ei geometrie? Te rog, de fiece dată în care, asemenea ei, Mi

Nașterea Domnului vine În timpul somnului. Când mieii visează lapte și stele Strălucitoare pe marginea Luminii eterne. Capete de rădăcini umblătoare care Sapă după apă în adânc de

Așa flocos, bătrân și uricios Cu burta atârnând în jos Mă regăsesc și mă prezint Oglinzii-n care chipu-mi prind. Deși duc dorul la ce-am fost Cred că aș fi fără de rost Azi gras, bărbos cu

De fiecare dată în care târziul Întunecat mă mișună ca un șoarece Cu solitudini și roaderi din corzi de fier Mă tulbur neliniștit și înfometat precum un cer. Din propriul apus scot cuțitul Și

Corpul, ca și universul în care trăiesc, Nu mă mai cuprinde, deși îl văd oglindit În forma pe care o desenează privirea. În același fel în care, în vedere, steaua Își lumină carnea cu a ei

Ne cresc în interior orizonturi pe care nu le cunoaștem. Cum ar fi iubirea. Iubirea care devine înger pe care-l purtăm mereu ca pe altcineva. Ca atunci când ființa și făptura ei le

Moartea mea este deplină. Odată ce am murit rămân infinit. Din nesfârșirea ei își vor aduna eternități Cei care mă vor visa așa cum am fost. Tot ceea ce am imaginat: părinți, frați,

Pot vedea golul din jur al celui pe care-l privesc! Golul care îi delimitează centrul de margine Și adâncul de înalturi ce îl alcătuiesc. De aceea, de-a lungul jocului cu celălalt lovesc Fix

Coordonată ploaia tocea cuvinte scurte din propria cădere în aripări volute. Imaginea tăcea ca o hârtie ce aștepta în carne cuvântul să îi scrie. Lumea își dorea să îi crească pe margini

Soarele răsare din cântul cocoșului. L-am văzut înflorit pe peretele de răsărit De-a dreapta ușii prin care intram În casa în care a murit mama Mamei ce a născut marea Suferind ca un ram. O

Nu trebuie să fii frumos când ești frumos, cum nu trebuie să fii urât atunci când te-ai născut astfel. Materia din care ești construit îți definește rolul și locul în care trebuie să îți construiești