Nincu Mircea

Lumina este un ochi Ce privește fix în ochii Care o privesc. O floare deschisă Spre raza de unde Își adună în sine Zvâcnirea pe care O umple cu inimi. Un vârf de atingere A oglinzii

În fiecare ciob oglinda, Ca pe nesfârșite reflecții, Își poartă toate dimensiunile. Culori, umbre și raze din goluri Risipite în priviri pe care le strânge Din interior în iris îi

Privesc în stânga, privesc în dreapta… Mi-e sete! Am cumpărat fântâni și mi le-am așezat împrejur. Printre ele un bumerang roșu, uitat, sta ascuns. Privindu-l, mi-am imaginat că sunt vânător.

Aruncă-mi un fluture în ochi Ca să mă simt din nou în floare Împarfumat cu dor de cer Privind înluminat la soare. Și cu o piatră îmi lovește Fereastra de la stradă Să cad în cioburi ca o

Corp de bob de rouă stearpă Crește-n mine ca-într-o harpă Ciupitura ce vibrând Naște sunetul plăpând. Amintirea razei care Moare răsărind din soare Umezind făptura crudă Ce așteaptă să

Nu mai latră cerberii! S-au dus să doarmă. Cine mă mai păzește de stele Care din cer au să cadă? Închid pe dinăuntru ușa Și las cheia în yală. Patul, ca un vierme, până mâine Împrejur se

Mi-e poftă de cuvinte și stele… Îmi beau din minte gândul fluid ce cuprinde Din timpul cuminte lipsa clipei. Mi se usucă pașii voind să îi duc înainte, Frunze de tomnă în vânt anodine. Un

În oglinda apei cerul Își privește efemerul. Când ochii tăi în ea privesc Din rădăcini îi cresc Constelații. Precum ea, împreună, Înafara ei și a noastră, Tu, de cealaltă parte, Eu, în

Suntem ceea ce suntem prin faptul că devenim și rămânem ca fiind în propria noastră ființă atât timp cât regulile și liniile trasate de trecerea noastră prin existență nu sunt în nici un fel

În imaginea mea din oglindă sunt eu. Dar un alt fel mine. Strâmb, corpolent, lipsit de lumină. Un bulgăre de nămol nerostogolit. Gândul îmi confundă imaginea cu imaginația. Ochiul drept, atunci

Învățasem să mă îmbăt din cuvinte. Stăteam nopți nesfârșite jucându-mă Cu a lor oseminte. Degustam parfumul literelor… Vinuri rar întâlnite! Pentru a nu mă despărți de ele curând, Eram

Coordonată ploaia tocea cuvinte scurte Din propria cădere în aripări volute. Coordonată imaginea tăcea ca o hârtie Ce aștepta în carne cuvântul să îi scrie. Coordonată lumea își dorea să îi

Înapoia fiecărui cer a fost un răsărit Ce a murit și nu a fost îngropat. Moartea născută din moartea Evenimentului degenerat. Umbra fructului care va crește Pe care zugravul o pictează Ca

Când trebuie să vin înaintea ta Mă simt ca și cum aș fi pus la zid Și ar trebui plumbul armelor Tale în mâni să îl prind. Înaintea ta întotdeauna nu sunt Ceea ce cred că sunt, ci mai

Inima nu este numai un loc în care se întorc toate cele care ne cuprind, ci locul în care imaginile necuprinsului află suficiente motive din care întinderile pentru care bate devin suficiente pentru

Viețile noastre sunt drumuri pe care alegem să le urmăm. Nu le cunoaștem orizonturile, când le terminăm, nu știm ce am ales. Tot ce facem ne-am imaginat păstrând indicațiile, Să pășim cu siguranță

Nestemate corcodușe cad coapte în drum Întinzându-și umbre din trup peste caldarâm. Culorile pălăriilor în care înoată, fetru-pământ, Îmi îmbumbie ca niște sâmburi în gând. Privindu-le văd

Închideți toate ferestrele! Este suficient să dați click pe x Sus, în dreapta monitorului, Unde, precum un paing, În algoritm e prins. Apoi, jos, în stânga orizontului Din care priviți în

Mă doare tâmpla când o culc în palma Ta, ca și cum aș culca-o pe pietre. Și atunci, adun toți norii, ca la un apus de soare, în brațele Tale. Și picioarele mi se încurcă în pași, ca niște

Cum cerul gurii mele Este plin de alte stele pe care Numai cu gustul le poți vedea, Îmi vine greu să anticipez Viitorul în care așază În el fiece stea. Uneori, Mă întreb dacă Ceea ce am