Nincu Mircea

Nestemate corcodușe cad coapte în drum Întinzându-și umbre din trup peste caldarâm. Culorile pălăriilor în care înoată, fetru-pământ, Îmi îmbumbie ca niște sâmburi în gând. Privindu-le văd

Închideți toate ferestrele! Este suficient să dați click pe x Sus, în dreapta monitorului, Unde, precum un paing, În algoritm e prins. Apoi, jos, în stânga orizontului Din care priviți în

Mă doare tâmpla când o culc în palma Ta, ca și cum aș culca-o pe pietre. Și atunci, adun toți norii, ca la un apus de soare, în brațele Tale. Și picioarele mi se încurcă în pași, ca niște

Cum cerul gurii mele Este plin de alte stele pe care Numai cu gustul le poți vedea, Îmi vine greu să anticipez Viitorul în care așază În el fiece stea. Uneori, Mă întreb dacă Ceea ce am

Să te grijești de cele pe care nu le cunoști Este cea mai mare dintre cele mai nesfârșite Și cea mai adâncă dintre cele mai întinse Orizontalizări cu care te poți înconjura. Pentru că trebuie

Cum să spun că moare un pătrat când Cuvântul pătrat rămâne același Pentru toate pătratele? De aceea cred că îngerii nu pot muri. Nu pentru că nu sunt pătrate, Ci că în fiecare, în

Cu rododendroni înfloriți, precum cu raze de soare, Ți-am împodobit orizonturile în care priveai dimineața. Apoi, cu insolite desprinderi de insule imaginare Îți alcătuiam îndepărtarea din care

Am uitat pentru ce trăiesc, Pentru ce iubesc, pentru ce port dor… Am uitat să mă rog, Să privesc stelele într-o seară de vară, Am uitat să visez. Am uitat să citesc, să aștept, Să fumez și să

Rob, cap, strâmb, desenat, orb, cuvântul Din care aș vrea să te sorb, așteaptă Să mai fie încă o dată trăit. Chipul său gol, vulg și trist, Precum un rol de artist, rămâne viu Numai în

de fapt, când ții fereastra deschisă și aștepți vântul cu aromă de nuci să te răcorească tot cerul cu stele și comete ar dori acolo să se rostogolească. să se joace privindu-și sinele în

Orizonturile, ca niște ferestre închise, tac și așteaptă lumina. Printre plutirile lor cu privirea întunericul caută să le cuprindă. Cu îmbrățișări strânse își urcă adâncirea prin ființa

De-a lungul privirilor cu care te văd Mi te îmbumbi ca ramuri în cer. E un exod al ființei din propria stare Care înconjură prezența cu nesfârșiri Dăruind libertate proprii deveniri. Tind

Azi a plouat cu o ploaie de stele cum a mai plouat și în alte dăți. M-am dezbrăcat până la piele și desculț alergam peste bălți. Râu de foc curgea ceru-n câmpie și vântul se rostogolea în

Eu caut în lumină întunericul ei. Sunt cosmonaut care sondează în cer Unde, aruncat de rachete, umblă stingher. Ochii mi i-am scos din orbite Și sateliți împrejurul meu i-am lansat Să mă pot

Când plec la vânătoare îmi umplu Tolba cu săgeți pe interior goale. Pentru ca atunci când săgetez, Vânatul pe care îl imaginez Să îi străpung goliciunea Cu înserări ca pe soare. Ca, astfel,

În sine, oglinda, poartă toate cioburile, Reflecțiile și toate dimensiunile. Culori, umbre, lumini și goluri Pe care le risipește privirii unde Se adună din căutarea celor ce vor Să vadă

Unele dintre cele mai dificile decizii ale vieții sunt legate de momentul în care trebuie să te trezești și momentul în care trebuie să adormi considerându-te între aceste distanțe parte alcătuitoare

Într-o zi îngeri, precum inima-n piept, o să mă lovească în tâmplă. Fără să mă aștept, din adânc, gânduri mi se vor întoarce în a fotografiilor umbră. Sub acest cer, fir cu fir

Tânăr este tot ceea ce a ajuns La ultima sa dimensiune În care încă nu este. Un fir de rădăcină care stă ascuns În umbra fiecărei lumini A razei în care a curs. Și a rămas, acolo,