Nincu Mircea

În vatra iadului voi arde Ca un tăciune în pântecul cădelniței. Focurile pe care acolo le voi aprinde Vor părea, din Rai, sfinți zugrăviți În icoane de prin biserici. Un fel de linii întinse

Pânza este o împletire de fibre, fire, idei și nuanțe care o alcătuiesc ca imagine, tablou și mesaj cu scopul de a transmite eternității numirile pe care cel care o împletește sunt imbricate în

Povestim visul amintindu-ne imaginile pe care le-am privit în timpul somnului. Astfel visul repovestit este reveria de prezență a lumii din adâncul imaginilor care dorm. Capacitatea gândirii umane de

Nu se poate dobândi decât ceea ce îți dorești, pentru că în existență, ca în esență, refuzi constant tot ceea ce nu ești, ceea ce nu îți dorești. De aceea, dorirea nu reprezintă ceea ce îți

„Pun nenumărate întrebări nerelevante. Dacă aș putea să-mi croiesc drum prin această pădure!” (L. Wittgenstein, Însemnări postume, p. 129). De aceea viața este un act care se manifestă ca rezultat al

Cercul nu are dimensiune pentru că se conține pe sine de-a lungul infinitului. Rotunjimea cărnii îi este orizont cum în vedere admirația e privire. Dintre marginile care îl

Puterea personală, ca material al minții, este un concept gol care se referă la convingerea că îți poți depăși propria condiție. În realitate, puterea este dependentă de vârstă, adică de timp,

„Un erou privește în față moartea, moartea adevărată, nu pur și simplu imaginea morții” (L. Wittgenstein, Însemnări postume, pag. 100) Credinciosul nu se limitează la închinare și rugăciune în fața

Împărtășirea cu inima cuvântului Este ca și cum ai sorbi din soare lumina Fără să îi consumi arderea. Nici o rază nu rămâne în sine lumină, Ci va deveni altceva ce va avea altă numire, Gând ce

În frunzele pianului din fața ferestrei degetele vântului Dansau același ritmuri, deși interpretau alte partituri. Încadrat în ramă, ca dintr-o lentilă ochiul meu atent Urmărea zborul minuscul

A cuceri nu se referă la a ocupa, ci la a face inutile locurile care pot fi de folos pentru că sunt apropiate. Orice loc, ca spațiu, are valoare numai în raport cu celelalte locuri, deși prin

„Vizorul, fie şi al celui mai uriaș telescop nu poate să fi mai mare decât ochiul nostru”. (L. Wittgenstein, Însemnări postume 19, p. 43). Ochiul ar trebui înțeles aici ca vedere a celor deja

Cântecul păsării ce odihnește la miezul zilei Între ramurile pomului din mijlocul grădinii Ce îl ascultam în după-amiaza copilăriei Mi-l aud azi din cântul altor păsări. Și colțului umbros în

m-am lăsat de privit lumina. însă nu pot renunța la privire. pentru aceasta mi-am înlocuit vederea cu căderea în nesfârșire. imaginile orizontului din care adăugam adânc forma visării din

Învierea are nevoie de pământ în care să se îngroape precum se topește în mare picătura apei din cer sau în miros parfumul și în întuneric lumina. Din punct de vedere fizic lumina este rezultatul

Am rupt din crug ceresc un bumb de trandafir. În el ardea privirea ta ca o primăvară Cu petale încă nedesfăcute. În vaza din care își risipește acum parfumul Este un tablou al dăruirii

Mă întorc în uitarea din care vin Și aștept să vină mâine. Ies pe terasă să privesc în stele cerul, Cometele care mi se aruncă în priviri, Sateliții care în conuri de umbră se

Sfinții sunt numiri de nesfârșiri pentru că prezența lor în lume trimite la identificarea adâncului cu propriul nesfârșit. Ei sunt lipsiți de strălucire și de manifestare, pentru că dacă ar fi altfel

Cum ne întâlnim cu umbrele noastre? Cum le privim în ochi căutându-le vederea? Cum în tenebrele lor ne regăsim căutând Golul din care adăugăm ceea ce devenim? Aprindem focuri! Ardem amintiri să

Uscat, ca o frunză, sângele se fărâmițează și își pierde Adâncul în care se afundă spre a se dărui. Deși visează că zboară, de fapt, se târăște spre a se înălța Prin întunericul umbrelor din

„Pentru ca un om să poată fi orb, el trebuie să fie - prin chiar esența sa - o ființă înzestrată cu vedere. O bucată de lemn nu poate orbi niciodată. Dar dacă omul orbește, atunci rămâne încă

Blânda mângâiere a nopții, Ca un buchet de albăstrele Adunat dintr-un adânc de culegeri, Strălucește în inima întunericului Învăluindu-se în risipire prin toate. Alabastrul rămâne nesfârșit

Voi arde în vatra iadului ca un tăciune în pântecul cădelniței. Focurile pe care le voi aprinde din Rai vor părea sfinți zugrăviți, icoane în biserici sfințite. Unele vor fi linii întinse