Nincu Mircea

Am rupt din crug ceresc un bumb de trandafir. În el ardea privirea ta ca o primăvară Cu petale încă nedesfăcute. În vaza din care își risipește acum parfumul Este un tablou al dăruirii

Mă bântuie Luna ca o făptură ce crește Din umbra ce pe geam o lipește. Alunecarea cu care mi se unduiește-n privire Îmi apropie ființa de risipire. Cu arcuri sunt pregătit a vâna a ei

Elocomerul este o ființă suavă Ce nu se poate privi în oglindă. Poartă la gât învelită o stradă, Și însemnează comete în tindă. Elocomerul trăiește din imaginație. Pasăre ciugulind firimituri

Norocul nopții este numai acela că o poți incrimina Numai de cenușa stelelor ce se sting în vraja sa. Amândouă poartă în sine culoarea cenușie a serii Și risipesc de niciunde nici unde

Mă încânt și mă bucur că cel mai mult îmi place tăcerea. Aceea ce se preumblă printre ere, galaxii, constelații. O doresc, o caut între clipele, zilele, anii ce mi se trec, Ca pe cea

Eu atârn imposibil cu ochii în jos. Ca cerul cu stelele. Ce curios! Cu picioarele calc prin aer vânjos. Mă trec iremediabil și afectuos. Din gură-mi deșir căi ferate în lume. Îmi cresc

Am uitat pentru ce mai trăiesc, Pentru ce mai iubesc, pentru ce port dor… Am uitat să mă rog, Să privesc stelele într-o seară de vară, Am uitat să visez. Am uitat să mai citesc, să mai

Recunoștința este acea relație unică între dăruitor și primitor. Ea revelează caracterul de jertfă pe care trebuie să îl conțină atât actul de a dărui cât și darul în sine, care, în religia creștină,

Întotdeauna când te privesc ești frumoasă. Te privesc ca soarele când răsare Din mare, după munți sau din câmpie… Te privesc ca luna când se desprinde din zare Rostogolită și

Știți ce e sfânt? E sfânt aerul plin de răcoare. E sfântă iubirea ce doare. Și e sfânt parfumul de floare. E sfântă umbra pomului Și curgerea izvorului și clepsidra… Cea mai sfântă în

Voi bea doar un pahar de vin! Târziu va fi, dar îl închin clipei ce trece și în care, mă-ncoronez cu nepăsare. Și iar voi bea, dar mâine seară, o altă gură de licoare și tot târziu,

Sub teiul înflorit din streașina turlei Cânt aritmic slujbe în limba de piatră. Parfumuri încolțesc la coama fântânii Toaca mărunțește flori de apă curată. Tot sap uși de biserici în pietre de

Mi se umple gura cu nisip din lumea cealaltă. Când beau din sânge, pântecele Mâncând carnea Ta crește, Devenind un imens lac De acumulare. Cad comete arzând cerul nopții Și cuprind în

Învierea are nevoie de pământ în care să se îngroape precum se topește în mare picătura apei din cer sau în miros parfumul și în întuneric lumina. Din punct de vedere fizic lumina este rezultatul

Mi s-au ofilit frunzele și se risipesc În ochi și mă orbesc. În sprâncene mi se îndesește Lăstărișul uscat al pădurii. Ceasul meu știe ora exactă. Nu greșește niciodată. De aceea trec cu

suntem liberi ca izvorul ce curge între propiile maluri. trecem continuu și consumăm timpul, condiția, amagirea... ura este o reptilă. iși depune ouăle și se târaște în sine ca o ispită,

Reflecție fără scop și motiv În fața problemelor oamenii sunt de mai multe feluri: 1. cei care văd problemele; 2. cei care le văd și le semnalează; 3. cei care atunci când le văd vor să li se