Nincu Mircea

Ceasul meu doarme. Îmi ascunde timpul și nu-l mai împarte. Stă plin de nimic în perete, risipit între cifre, distanțe și moarte. Refuză să îmi spună cât mai am până mâine sau până departe. Știe

Ascult cuvintele! Stau în umbra primelor litere. Își păzesc imaginea spre a nu se amesteca În formule magice din necuprindere. Mă silesc a le permite să se rostogolească aiurea Și-mi spun

Când nu am ce face, Pentru că lumea din jurul meu tace, Mă plimb autoritar prin univers Fără sens, fără scop, fără vers Și privesc atent în goluri De unde îmi imaginez că mă pot

Sunt rădăcini ale căror pomi înfloresc primăvara Fără a crește adâncindu-se în pământ. Luna lor din însângerare se înființează mușcând umbre. În răsăritul ajuns la apus turturele așteaptă. Apa din

Un purece mincinos Care se târa pe jos Prin mochete și covoare Cât era ziua de mare, Ataca setos pe seară Pe orice domnișoară Ce călca necuviincioasă Peste lumea să păroasă. Ajunsese-așa

Există întotdeauna două Răsărituri pentru Apus. Unul ce îi umple partea goală din care se înalță Și altul ce așteaptă a deșira cuvinte ce nu le-a spus. Un bulgăre de lumină, gol pe interior,

Casa în care m-am născut mă visează Și mă cheamă prin somn când dorm. Întotdeauna am știut că poartă în carne Adâncuri pe care numai eu le-aș înțelege. Azi mi-a descoperit iernile în

În gând te port ca Soarele Calea Lactee În jurul căreia Pământul prin umbre Își întinde forma de onomatopee. Și îmi cresc aici din forme-adâncite, Din înălțimi nemuritoare fără de care Nu aș

În oglindă e un ritm nemărturisit Între chipul ce îl văd și cel nerostit, Între imagine și între ființă, Față neînțeleasă, nespusă dorință… Oglinda este ochiul ce poate Să ducă imaginea și mai

Cunoașterea înseamnă a experimenta exploatând în adâncul propriei existențe. A adăuga trepte direcției înspre care tinzi pentru a rămâne în înălțarea ei. În lipsa unei astfel de experiențe specifică

În țara mea sunt vajnici munți Cu creste albe și codri cărunți. La poale întinsa și vasta câmpie Liniștită întinde holda ei aurie. Între ele, ca o mare, sunt dealuri Unduindu-se molcom ca

Cum e să rămâi în tablou tușat de umbra sub care Sunt desenate din lumini contururi interioare Precum atingerile și privirile căutând În orizont apusul stins de curând?... Acolo unde golul

Fereastra din peștera noastră prin care ți-am propus să privești cerul am construit-o lovind în peretele de piatră până am dat de lumină. Fiecare piatră pe care am rupt-o din stâncă a

Nu îți dărui pasul meu. Este greu și este lung. Poate numai Dumnezeu Să îl ducă în amurg. Nu îți dărui vorba mea. Este aspră și pustie. Are colțuri ca o stea. Are ură și furie. Nu îți

Sfinții Părinți au pus în lumină o bogăție de înțelesuri pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a semănat în parabola samarineanului milostiv. Astfel, ne arată aceștia, aici citim despre: ispitirea lui

Atât de permisivă este realitatea poetică a lumii virtuale în care ni se propune să trăim liric, încât aici, spre a face distincția între ceea ce se dorește a fi poetic și a fi inspirat și autentic

Evanghelia din această duminică, a noua după Rusalii, numită „a potolirii furtunii de pe mare”, relevă faptul că omul este creator după chipul și spre asemănarea acelui care L-a creat. De aceea, în