Nincu Mircea

Carnea luminii naște umbre, Deși lumina ei în întuneric lumină Și rămâne lumină când nu mai este Nici un fel de întuneric în urmă. Fără carnea luminii întunericul Nu mai are din ce să se

Consumarea ființei întotdeauna comportă forme vii. Trupul lor dăruiește viață tăcând, întunecând sau așteptând și privirea explică ceea ce cuvintele nu pot rosti, felul în care umbrele

Artificii pe străzi și peste stâlpi de fier, Printre imense blocuri de sticlă și beton, Se-aprind din răsărit și înspre apus pier Arzând și explodând în zgomot monoton. Printre imense blocuri

O, mamă scumpă, de ce m-ai pierdut!? Arar mă reînvii din uitare. Sunt pentru tine mormânt neștiut La care nu aduci lumânare. O, mamă, de ce mă cauți abia acum, Când am rămas fără

M-am născut cu o ureche imperfectă, Deși aud sublim cum cad frunzele. Nu pot să îmi tund râurile decât în plete Pentru a-mi acoperi ale auzului defecte. Am învățat să bat ritmul vieții din

Rubensiene gânduri rostogolind imagini Mi se-întâlnesc cu mine la margini de cuvinte. Ropotitoare glasuri, șoptind din stropi de ploaie În oglinda ferestrei, ca niște ochi de grauri Clipind din

Îngerul meu e tânăr. Părul îi este negru și văzul încă clar. Pe brațe poartă mușchi de marmură Și pieptul este plin de forță, Iar pasul e hoinar. Când ne întâlnim Privește ca un june La mine

Pudoarea albastră a chipurilor din fereastră, Ce privesc insistent-nemișcate dintr-o parte, Te deranjează pudic și elegant, Ca un gând ascuns, ca un vis fulgurant. Deși mâna dreaptă scapă un

Ființa mea Nu crește din sâmburi. Nici nu se însoțește cu umbre. Ci se întinde prin ceruri, Ca niște vlăstare de viță-de-vie Ce, din boabe de struguri zdrobite, Zăvorâte, strânsă din răni În

Bătea vânt cu stropi mărunți în noaptea târzie. Aruncam încă o dată plase plumbuite în suburbie. Parcă se vorbise adâncul apelor cu înaltul ceresc Pescuitul să fie trudă pentru pescarul

Mușc din carnea ta, iubita mea, Ca dintr-un măr plin de savoare. Te-am urmărit din primăvară: Purtai forma cireșii amare în floare, Și creșteai în verde închis și apoi Crudă te prefăceai în

Pe interior suntem cu totul altfel alcătuiți decât suntem în formele prin care ne oglindim lumii. Ba, mai mult decât atât, pe interior, ne permitem să ne privim și altfel decât ne văd privirile

Primăvara ar voi să mă înflorească. I-au crescut, însă, treizeci de mii de flori de gheață peste spinare și nu a mai adus în uitare seri calde, parfum de petale și muguri în viață. Îngerul ar

Rugi de rădăcini răsar și cresc în tulpini umplând printre lumini cu umbre orizonturi de spini. Și se desfac ca aripi pline de petale de crin parfumate cu arome de umbre ce răsar din

Priveam pe lângă pereții Tăi neterminați spre zarea din care nici nu răsai, nici nu apui. Acolo pe unde treci stau cu brațele lungite în cer ultimii trei stejari dintre casele noastre. Parcă

Zece flori înmiresmate Cu petalele pe-o parte Ofilite stau să cadă Din ghiveciuri jos, în stradă. Și treceau la promenadă Zece tineri în paradă În costume-mperecheate Strânși la mijloc, lați

Sunt lămâiul ce nu a văzut soarele niciodată, Deși am coroană de frunze bogată Și am crescut înalt lângă fereastră Răspândind miros de fruct galben în glastră. Simt primăvara cum vine pe afară

Când te privesc te văd ca pe un cuvânt Care a fost de prea multe ori rostit. Îți așezi în palmă chipul și te lași uitată De gânduri, de lume, de tăceri ca o stâncă. Vin și plec spre a te

Eu cuminec morții în cimitire. Le dărui apă sfințită și dor de fire. Pentru ei fac rugăciuni curate-n altar Și putrezesc cu ei. Le sunt egal. Eu aprind cădelnița în sâmbătă Și dărui rugăciuni cu