Poezie
Întindere
variantă
1 min lectură·
Mediu
întind mâna către potirul divin
pe care l-am golit de atât de multe ori
de înălțimi cu prinderea ei încât, acum când,
ca de atâtea dăți, îl risipesc din nou, simt cum
mâna devine coloană care cuprinde infinit
infinitul ce pe mine mie mă întinde.
întinderea mâinii cu care voiesc
a prinde adâncul ce nu mai așteaptă
și nu-și mai dorește să rămână, gândesc,
golit din sine în sinele risipirii își adaugă
sâmbure golului din care rodește.
crugul ceresc de unde a crescut ca strugure
al cărui sânge mi-a umplut potirul pe care,
spre a-l goli de nepăsare întind iar mâna,
ca pe un pistil plin cu arome de floare
care, către soare, așteptând vizitarea
albinei, se așterne și crește-n visare.
și, întind mâna către potritul divin
pentru a-l goli încă o dată de vinul
ce, pe cale, plin cu îndumnezeitoare
adâncuri rispitoare mă întregește.
gândul, strigătul, parfumul, lacrima,
atingerea, visul și întregul lor gol sublim,
plutesc animate de-a lungul mâinii
pe care o întind înspre potir.
00638
0