Poezie
Reflecție
2 min lectură·
Mediu
Nu poți scăpa căderii nici înainte, nici înapoi.
Poate, uneori, poți schimba direcția scânteind,
Pentru că devenirea căderii este o naștere
A lumii mașteră ce nu se mai termină.
Alteori, însă, și asta doar uneori, poți cădea
De-a lungul luminii ce-și încurcă razele
În nuanțe de culori și sclipiri...
Stea căreia pe sub pleoape îi cresc meteori.
Sâmburul sânului din care izvorăște laptele
Și gura lumii în care se adună toate cuvintele
Spre a fi rostite și a deveni oseminte de litere
Ce din ale veacuri încă mai sunt închipuite.
Tăcerea turlei fără clopot care se visează
Strigând despre începutul adânc de dimineață
Lovind în carnea de fier cu limba de piatră...
Poveste a înălțării din cer în alt cer.
De jur împrejur, învăluit cu cascade,
Mă visez plutind, zburând... și mă scald,
Și mă las învelit de adâncurile apelor calde
Când înot și în interiorul inimii lor mă scufund.
Brațe de neuitat mă cuprind și mă mângâie
Atingerile șerpilor lor cu care mă înfășor.
Deasupra, privește luna cu ochiul interior
Fix în miezul celor o mie de ani care urmează.
Și îmi îmbumbă unul din altul, de jur împrejur,
Copiii copiilor mei și pe cei ce îi vor purta ei
Din carnea mea în carnea luminilor lor.
Pretutindeni, în sus și în jos, înapoi, înainte,
Îmi înmuguresc din atingerile desăvârșirii
Movulii umbre închipuite ca suburbii.
Aici, înapoi e ca înainte. În sus este în jos.
Mi s-au terminat cuvintele din care împleteam
Sfori de numiri ca să le mai pot iar întinde.
Nici căderi, nici înălțări nu-mi dau târcoale.
Îndepărtarea tăcerii tot crește în zare.
Înrădăcinat în carnea ta, cu mefiență,
În ochi te privesc cu ochii mei din oglindă.
00576
0