Poezie
Întindere
2 min lectură·
Mediu
întind mâna către potirul divin
pe care l-am golit de atât de multe ori
de înălțimi cu prinderea ei încât, acum când,
ca de atâtea dăți, îl risipesc din nou, simt cum
mâna devine coloană care cuprinde infinit
infinitul ce pe mine mie mă întinde.
întinderea mâinii cu care voiesc
a prinde adâncul ce nu mai așteaptă
și nu-și mai dorește să rămână, gândesc,
golit din sine în sinele risipirii adaugă
sâmburelui ei golul din care rodește.
crugul ceresc din care a crescut strugurele
al cărui sânge mi-a umplut potirul pe care,
pentru a-l goli de nepăsare întind mâna
ca pe un pistil cu arome de floare
către soare așteptând vizitarea
albinei ce culege ninsoare.
întind mâna către potirul divin
pe care l-am golit de atât de multe ori
de înălțimi cu prinderea ei încât, acum când,
ca de atâtea dăți, îl risipesc din nou, simt cum
mâna devine coloană care cuprinde infinit
infinitul ce pe mine mie mă întinde.
întinderea mâinii cu care voiesc
a prinde adâncul ce nu mai așteaptă
și nu-și mai dorește să rămână, gândesc,
golit din sine în sinele risipirii adaugă
sâmburelui ei golul din care rodește.
crugul ceresc din care a crescut strugurele
al cărui sânge mi-a umplut potirul pe care,
pentru a-l goli de nepăsare întind mâna
ca pe un pistil cu arome de floare
către soare așteptând vizitarea
albinei ce culege ninsoare.
și, întind mâna către potritul divin
pentru a-l goli încă o dată de vinul
pe care l-am turnat în golul său plin
de îndumnezeitoare adâncuri și rispiri.
00636
0