Poezie
Două goluri
1 min lectură·
Mediu
Există întotdeauna două Răsărituri pentru Apus.
Unul ce îi umple partea goală din care se înalță
Și altul ce așteaptă a deșira cuvinte ce nu le-a spus.
Un bulgăre de lumină, gol pe interior,
Rostogolindu-se asemenea stelelor în privire.
Lacrimi izvorâte dintr-o nesfârșită tăcere.
Amintiri necesare care se șterg singure
Pentru a lăsa loc altor ștergeri
Ce vor șterge urma a tot ce
Nu mai poate fi șters.
Golul rostogolirilor ce-și dăruie
Căderea în care se risipesc...
Simt cum înflorește, cum mă împresoară,
Lipsită de adăugări, Devenirea care crește
Din fiind-ul Apusului în Răsărit.
Și, între apusul Răsăritului și Apusul răsărit,
Asemenea golului ce îmi zidește partea plină,
Mă las împresurat de jocul cuvintelor cu care
Pe mine mie mă adaugă din intimitatea
Golului din care devin nesfârșit.
Împrejur cresc, odată cu mine, două goluri.
001.027
0