Cântec de greiere

Ce rost au toate tăcerile lumii, dacă nu poți asculta nimicul în care s-a stins ziua de ieri?

Să auzi strigătele, vaietele, scâncetele care au descris suferința stingerii ei!...

Și să le simți în fiecare fărâmă de carne pe care o porți când te întrebi despre tăceri,

Ca și cum ieri este, a fost întreaga ta făptură pe care nu ai auzit-o pierind?

În zadar deschizi ferestre inimii și aștepți ca fiecare bătaie de inimă să se întoarcă

După ce a zvâcnit în largile orizonturi întunecate de la a ta adânc nevedere.

Totul este tăcere în jur când atingi cu privirea neputința de a vedea firea în care

Întrupează din nimic întregul ce îl crezi că îți cuprinde fără a îți afla risipirea.

Te înalță mai mult și te adâncește mai mult! Ostoiește-ți auzul cu lamuri de fier!

Poate în vibrația lor îți va reverbera tăcerea care te cuprinde și te adoarme.

Poate! Dar mai bine închide fereastra! Nu mai e nimeni care să te întrebe de ce

Nu mai poți auzi tânguind, risipind, zvârcolindu-se în stingere tot ce a fost ieri.