Poezie
Oglinda
2 min lectură·
Mediu
Așa flocos, bătrân și uricios
Cu burta atârnând în jos
Mă regăsesc și mă prezint
Oglinzii-n care chipu-mi prind.
Deși duc dorul la ce-am fost
Cred că aș fi fără de rost
Azi gras, bărbos cu multe-n plus
Să mă explic cum am ajuns.
Nici casă, nici mașini, nici neam
Îmi amintesc când nu aveam.
Știu că dormeam închiriați
La rude moarte fără frați.
Sau când orbit vândut-am tot
Și vis, și viață și-ntr-un ciot
De am rămas, am mers voind
Biciul să-l fac iar bubuind.
Când nimeni nu credea în mine,
Când iarna o dormeam cu tine
Cu vrescuri din păduri uscate
Te încălzeam pe-mbrățișate.
Și când vindeam patul din casă
Iar scaunul îmi era masă,
Pe-atunci am învățat să bem,
Mărunte bucurii s-avem.
Eu beam din viața ta cu dor,
Tu din a mea și nu-i ușor
Să ne-amintim cum cresc în minte
Din noi ca în pământ morminte.
Oglinda, ah, băteao-ar vina!
În chipul ei este pricina,
Căci de privim atenți în ea
A noastră viață om vedea.
Vorbe ce trec pierdute-n vreme
Sunt amintiri duse-n extreme.
Inconștient astăzi ne poartă
Din lumea noastră în cealaltă.
Cu barba înspicată port,
Fără să vreau, chipul de mort
Și-aș vrea să dau tot universul
Să pot schimba rima și versul.
001.314
0