Rododendron sau pescuirea în întuneric ca argument al întâlnirii cu divinul

Toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. În întuneric totul este trudă. Nimicul rămâne mereu în aceiași infinitate de nulă prezență. Ceea ce nu este nu poate fi nici adăugat propriului sine și nici împodobit cu altceva din afara sa, pentru că tot ceea ce i se articulează piere în interiorul nimicului din care nimicul este alcătuit. Nimicul nu rodește. El este făcut să nu fie. Ceea ce totuși am putea spune că rodește, pentru că nu avem un alt termen mai bun spre a descrie ceea ce este el, se poate referi la faptul că el are nevoie de un ceva din care să poată deveni. Iar acest ceva este ceea ce definim ca fiind spațiul în care și din care el în noi crește. Cu toate acestea, nimicul, în esența sa, este lipsit pin definiție de capacitate de a deveni ceva. Pentru că este lipsit de sine și de perspectiva devenirii sinelui care îl alcătuiește. Așadar, fiind golit de propria existență, el deține puterea de a exista în propria inexistență. Tocmai de aceea, pentru că în sine el nu există, ceea ce numim existența sa definește, de fapt, este ceea ce este în afara sa, dar și ceea ce îl înconjură și îi hrănește prezența ca non-prezență. Iar, pentru că a rodi înseamnă ca nimicul, ca tot ceea ce există și pulsează din inima lui, are nevoie de un fel de lumină care nu există decât asemenea lui. Un fel de adânc infinit de neființă în lipsa căruia nimic nu ar putea fi spus despre întuneric. Ce am putea spune despre întunericul al cărui nimic căutăm să-l prindem pescuindu-l noaptea? Aceasta este chintesența începutului pericopei evanghelice din duminica pe care Biserica o adresează ciclic, an de an, credincioșilor cu referire la îndumnezeirea oferită lumii de Fiul lui Dumnezeu spre a păstra vie în memoria creștinilor lucrarea pe care Hristos le-a cerut-o celor care aleg să-L urmeze, înainte de toate, pentru a deveni pescari de oameni. Este asemenea unei translatări a propriilor viziuni despre integritate și prezență în lumea tehnologiei de azi unde, un program devine funcțional și compatibil, prin intermediul algoritmilor AI, astfel încât să poată relaționa și să răspundă căutărilor și interesului persoanelor care îl utilizează spre a dobândi capacitățile necesare comunicării celor dăruite de tehnologia de ultimă generație, precum credincioșilor care cred că au aflat cale spre infinitatea absolutului print-o unică și minunată descoperire pe care le-a adresat-o în mod special lor, și numai lor, divinitatea. De aceea, numai în acest sens, adică în contextul în care înțelegem conținutul nimicului ca revelația a absolutului, putem pricepe ce înseamnă truda de a prinde, adică de a aprinde, mai bine zis, în întuneric lumina, cumva, ca și cum aceasta este întreaga definiție a existenței pe care îți dori să o creezi și în intimitatea căreia să trăiești. Dumnezeu, ca cea mai deplină manifestare a ideii de sacru, spre exemplu, pentru cei care cred astfel, a trudit pentru a aduce la existență, la ființă, lumea în care suntem. Lumea nu doar ca reflecție a Sa, ci ca parte integrantă a prezenței Sale atât ca Sine, cât și ca fiecare dintre noi în parte. Parte fără de care întreaga Sa trudă ar fi devenit un eșec. În care nimicul nu putea fi împărțit nicicum. Nu putea deveni parte din ceva pentru că el, în sine, nimicul, nu este nimic și nici un absolut nimic a orice din altceva. Ceea ce nu ar putea fi niciodată, nicicând, niciunde prins și nici, în nici unul dintre aceste feluri de sine, prin urmare, cuprins. Ceea ce există pentru că este de nerostit. Pentru că orice dimensiune care nu a existat și încă nu există, devine, în nimic, ceva îndată ce este rostită, numită, cuvântată. Dobândește identitate dintr-un viitor posibil intuit prin cuvântul rostit. Tăcerea tulburată, ca oglinda apei de o pală de vânt, care face ca adâncul ce privește suprafața lichidă sub care stă și în interiorul căreia simte că își aparține, să dobândească perspectiva eliberării de sub voalul care îi acoperă fața precum o cortină. Și, astfel, fiecare mișcare a apei îi devine speranță. Perspectivă a vindecării generată de memoria infinitului pentru care nu există nici o limbă care să poată cuprindă ca expresie a nimicului. O vindecare imposibilă. Dar care, cu toate acestea, este împodobită cu haine de gală. Pregătită să participe la fiecare întâlnire oficială a ceea ce alcătuiește pe interior eternitatea cu ceea ce pe aceasta o definește pe exterior ca pe o nesfârșire. Rododendronul este un arbust care crește în regiunea mediteraneeană. Ceea ce îl caracterizează sunt frunzele sale tari pe care cresc flori mari, deosebit de frumoase, colorate în roșu și alb, cu miros distinct și pătrunzător. Înflorește de obicei primăvara. Inflorescențele pe care le comportă în imaginea cu care își împodobește sinele sunt universale. De la o prezență măruntă până la una care se evidențiază prin dimensiunile colosale pe re și le atribuie față de celelalte plante. Deși preferă lumina, alege semi-umbra, pentru că în căldura soarelui de vară nu poate înflori. De aceea, spre a-și purta și etala bogatul coronament floral are nevoie constant de apă și, prin urmare, de cineva care să se ocupe permanent de existența lui. Pentru a fi expresia luminii, rododendronul, are nevoie de cineva care să trudească permanent pentru el. La fel se întâmplă și cu peștele care s-a născut pentru a fi pescuit. El reprezintă motivația care stă la baza tuturor flotelor marine care investesc enorm în tehnologii tot mai avansate pentru a realiza pescuiri industriale, zi de zi, din mările și oceanele lumii. Milioane de tone de pește strânse în ziua de azi pentru a spori viitorul confort al zilelor de mâine. Chemarea la a deveni pescari de oameni, pe care Hristos o adresează ucenicilor săi și care este la fel de actuală pentru fiecare dintre noi cei de acum, însă, diferă mult de felul în care pescarii lumii în care trăim aleg să pescuiască. Cu toate acestea, faptul că apetența pescarilor de azi comportă aceiași agresivitate ca și a pescarilor pe care Domnul i-a ales să devină ucenicii săi în ceea ce privește pescuitul, pune în lumină faptul că, în natura sa, ființa umană, chiar și atunci când este chemată să își slujească semenii în numele sacrului, nu o face decât prin intermediul întreținerii unei proprii apetențe generată de plăcerea de a consuma, ca pe peștii pe care caută să îi prindă, să îi scoată din adâncul necunoscut al apelor, ca dintr-un nimic, spre a își defini propriile dimensiuni ontologice în care vede, pescărește, dimensiunile dumnezeiești. Niște pescari necontenit nemulțumiți care, indiferent de cât de mult pește ar putea prinde, sunt ferm convinși că puteau prinde și mai mult dacă Dumnezeu le-ar fi permis ori i-ar fi ajutat ascultându-le și împlinindu-le rugămințile.